Filmileaks: București Non Stop

Nu prea e etic să recenzezi un film care o să apară peste niște luni, dar cred că la 50 de cititori ai mei nu încurc politica de promovare.

Am ajuns la un closed screening invitat de un coleg de la cursul de actorie film la care mă duc. Colegul e producător de film, și n-am să-i divulg numele. Genetic doldora de bani (in termeni weberieni: Das Beyzadea, categorie antiprotestantă), probabil că-ți scade utilitatea marginală cu fiecare bambuistă mononeuronală și vedetă locală penetrată (la care, săracule intelectual middle class, mai scapi o labă prin reviste) așa că omul a găsit ceva meaningful în produs filme, de ceva ani. Nu-i judec palmaresul de producător, nici gusturile, pe care nu le știu și nici nu mă interesează. Nu-mi pare vreun Rousseau al high-life-ului românesc, ceea ce ar fi cam trist dacă ar chiar i-ar reuși cuiva. Tot ce știu e că m-a invitat colegial și civilizat la film și că omul practică un mix între antreprenoriat (prin care hrănește o sumedenie de filmagii români în locul producătorilor de yachturi din alte tări) și mecenat. Mecenat: banii n-o să și-i recupereze niciodată, prin felul în care a ales să-i poziționeze în constelația descrisă mai jos.

Aparent, ai 2 opțiuni când faci lungmetraj autohton:

1) Faci film de artă, atentezi premiu internațional și finanțare de la CNC.

Vin vreo 8000 de spectatori să umple sălile românești, cele mai puține din Europa. Dar de ce așa puțini oameni? Pentru că maică-ta s-a jurat că nu mai calcă la film românesc de artă după ce i-ai zis să vadă polițist adjectiv, 432, poziția copilului sau după dealuri, fie pentru că simte cum viața ei rămasă mai puțină se scurge fără rost așteptând să se consume odată ciorba, fie că e prea bătrână și nu mai aude brici, fie pur și simplu viața reală i-a tocit apetitul pentru spleen nostalgic și pentru avorturile altora de pe vremea comunismului. Nici bunicii nu vin cu nepoțeii ca să le să explice nepoțeilor ce face domnul cu andreaua în domnișoara din baie, sau de ce e okay să nu intre domnul la închisoare după ce a călcat copilul cu mașina. Prietenii tăi care au făcut politehnica se vor duce să vadă și ei un Batman alături de nepoțelul și bunicul, și-or să se delecteze real cu toții, și-or să se bucure de efecte și de faptul că Heath Ledger face un Joker mai bun decât l-ar face Dinică incrucișat cu Albulescu dacă i-ar injura Cristi Puiu ca la emisiuni de gătit pe amândoi. Deci din biletele din România încasezi cam cât ai vinde tablouri de Matisse la casa de copii. Dar stai! Un premiu internațional te scoate la liman! Te distribuie pe afară, umpli săli in Elveția, Germania, Franța, Cehia, drepturi la televiziune, etc. Ba chiar te poți trezi cu ROI grăsun dacă costurile nu au fost mari, ai avut finanțare și știi să bați festivaluri multe. Aproape că merită să faci film de autor, însă e cu risc și cu profit mic, poate câteva zeci mii, o sută maxim.

2) Vrei să pierzi la sigur mulți bani. Și ții cont de faptul ca filmul e entertainment, în primul rând.

Adică spectatorul, chiar nefiind orc, nu vrea tot timpul să fie delectat intelectual, sau să vadă suferința lumii, sau să judece coerența stilistică a unui regizor de artist. Vrea să privească (fără să gândească), să se amuze, să râdă, sau să empatizeze cu oameni la fel ca el, sau să vadă ceva inedit, să se deconecteze. Elvețianul educat căruia i s-a urât cu binele vede probabil o formă de entertainment (pe filonul: inedit) în agerimea săracă&splendidă (dar vie) a românului care luptă cu sistemul, cu viața, și cu neantul interior. Ceea ce e foarte frumos. Și probabil că de aceea 432 a umplut mai multe săli în Zurich decât a făcut-o Batman. Cadrele lungi cu discuții grave în jurul unei mese nu sunt însă entertainmnent pentru toată lumea. De aceea, atunci când faci un film care nu e de autor și care nu se califică pentru premii, e necesar să privești proiectul ca pe un exercițiu de marketing și de finance:Pentru cine e entertainment, ce segment de populație? Cat îmi însumează ăștia? Cum fac să-i duc la cinema? (aici intră garnitura de vedete și toată acțiunea de promovare, cât și vocea câtorva săraci de critici). Câți bani scot dacă îmi cumpără bilet minus costul de producție Y și costul de promovare X, toate modelate cu concepte de corporate finance precum time value of money, cash flows discontate și alte chestii precise printre speculații de genul cât la sută din scaune umplem. Dacă ești la Hollywood, probabil că răspunsurile la întrebările astea se lasă cu niste excel-uri foarte sexy. Din care rezultă că un film poate să merite sau nu să îl produci. E suficient să te uiți pe Wikipedia la 100 de filme random de la Hollywoood, la încasări și la cheltuieli, să vezi ce plajă enormă de ROI există.

Well, în România, un asemenea excel nu arată bine, pentru că nu avem spectatori destui. Un film autohton, pentru publicul autohton, care nu beneficiaza de jokerul transfrontalier, multifestivalier și snobier numit PREMIU, e limitat la numărul de spectatori disponibili în România. Care spune că un film bun comercial are voie să coste maxim 100.000 de euro ca să faci ceva profit cu el, să ai o minimă șansă. Film care oricum va polariza, nu o sa aducă toată populația la film. Poate să îți iasă un film ca Filantropica, care dacă ar ieși azi, poate că ar încasa bani mulți și fără premii. Dar asta e rar. Restul e rețetă, dar care nu întotdeauna funcționează. Poate să fie o rețetă inedită gen Love Building care a costat puțin, unde regizoarea a vrut să facă film de public, și unde resurse de multe feluri au fost gratis: actorii au fost de la școala de film (pe care o urmez și eu acum), banii dați de elevii de acolo au fost folosiți în film, cât si multe ale resurse au fost obținute pe principii solidare. Dacă filmul a avut succes, a făcut-o tocmai pentru că s-a vrut un film de public. În sală țin minte că spectatorii se bucurau real, vedeai reacții de empatie, râsete și emoții. Mie, ca snob cu bășini în cap, mi s-au părut trăiri simploide, și nu mi-a plăcut așa încât să mă bucure plenar. Dar ăla e filmul comercial, ar trebui să bucure oameni cât mai mulți. Și ar trebui să încaseze, ca să se susțină. Fără ca un film să se susțină, conform ideologiei neoliberale (care îți place și ție; n-ai încotro), acel film nu ar trebui să existe, decât dacă statul are ceva de zis în asta. Statul, adică  CNC, adică corupție, standardele estetice ale unei anume minorități, prietenii, blah blah, și ies finanțări tot pentru filme de artă ca totul să fie safe.

Deci revenind la București Non Stop. E un film care conform doctrinei neoliberale nu ar trebui să existe. Se vrea un film de public, nu cred că va lua vreun premiu, n-a luat bani publici, a costat atât de mult că nu o să facă profit. A costat mult, deși cică jumate din el e făcut pe aceleași principii solidare descrise mai sus. Nu pot eu să judec dacă ar trebui să existe acest film, dar ce să vezi. El există binemersi. Și eu sunt primul care poate să scrie despre el. Asta deși nu e etic că scriu, mai ales că am intârziat 15 minute din el, luându-mi KFC cu cola pe care am dat-o pe jos în sală ca un țărănoi insalbru.

Măcar nu am să-l spoilăresc, ca să vă duceți să-l vedeți.

E un fel de Night on Earth, dar care în loc de taxi și șofer, e cu un nene de la chioșc cu chioșcul său deschis non-stop, hence titlul la film. Nu zic cum e nenea ăla, dar e un personaj aparte. Pe alocuri îngroșat cam tare. Ca mai toate personajele din film, că de-aia e film comercial. Din care unele personaje sunt jucate bine. De către niște actori care sunt dintre cei mai buni actori români la ora actuală. Nu o să îi dezvălui pentru că o să-i promoveze abundent, sper. Din acest punct de vedere, este o porceală de distribuție, ceea ce o să umple sălile. E porceală dinaia în care nu apucă toți să joace să te lase pe spate, dar apar, și apar bine.

Sunt câteva povesti paralele (nu zic câte) care se întrepătrund la chioșc. Acolo e cam jumate din acțiune, restul e pe drum, prin apartamente, printre blocuri, pe străzi. Noaptea. În București. Care se simte foarte București, ceea ce pentru film e esențial. Dacă se fac filme cu negri care fumează iarbă, ele se fac, ghici pentru cine? Pentru negri care fumează multă iarbă. Iz Friiiiday, we gon’ smoke alotta weed yooo. Care se simt validați, înțeleși și oarecum bine văzând cum filmul le conține stilul și viața. Românul are nevoie de asta, de genul ăla de validare, și asta e bine. Iar București Non-Stop bagă bucurești la greu: vorbit, îmbrăcat, certat, poveștile, cinismul, nesimțirea, umorul, totu e la locu lui, men. Deși e și cu dinăștia, nu e un film pentru baețasi si fetițe, să ne întelegem. E tot pentru oameni care merg la birou, dar care au copilărit pe lângă un non stop dinăsta, au stat și au ascultat povești ce le inspiră pe astea din film. Acțiunile nu conțin cine știe ce deznodământ catarctic, dar sunt construite cinstit și nu plictisesc enorm. Dialogul e miza filmului. Care câteodată e cam abundent când n-ar trebui să fie, dar și mai nasol: din autentic dă adesea în îngroșare. Ceea ce la publicul larg poate să nu deranjeze, dar pe mine m-a scos din stare.

Scenariul conține (aici o să fac spoiler) o poveste cu bătrâni bine pusă în scenă, care m-a făcut să înteleg ce înseamnă pentru bătrănii actuali o viață trăită în România, ce înseamnă să rămâi tu cu tine, cu un bilanț al unei vieți într-un apartament de bloc, la 80 de ani. Asta reușește cu impact, tocmai pentru că avem celălalte povești, care schimbă ritmul prin contrast. Povești cu combinații, bani, curve, și băieți, amoruri cu suspans, element rasial, compasiune și supraviețuire, și alte chestii FUBU (for us by us). Este FUBU de bună intenție, e cu simpatie și nu cu condescendență, ăsta e meritul acestui scenariu mediocru. Oricum, actorii buni ar fi salvat orice scenariu, aș fi putut să-l scriu și eu, că era okay boss. L-a scris Dan Chișu, cică, care a și regizat.

Astea fiind zise, poate fi ceva între un New York I love you si Night on earth, autohton. Crecă dacă ești străin merge să înțelegi niște chestii despre București, sau ca Clujean să zici că-s niște mitici miticii, ceea ce o reacție. Nu e un film de artă, nu e de văzut singur, ci cu colegii sau la bulăneală cu fata. Poți să și fumezi ceva înainte, ceea ce eu nu am făcut, dar nu cred că îți strică filmul. Decât la partea cu bătrânii. Cănd o să înțelegi cum o să ajungi neputincios într-un prezent sumbru, singur așteptând moartea, cu un trecut de nestrămutat. În rest, e de râs.

LATER EDIT: văd că filmul există deja pe cinemagia. Deci degeaba am scris asa secretos. Zice și cât a costat. Șase fucking sute de mii. De euro.

http://www.cinemagia.ro/stiri/dan-chisu-a-terminat-filmarile-la-bucuresti-nonstop-23729/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s