The Tribe2: Și totuși iubirea

Acum că acest film s-a așezat, și mi-a trecut indigestia de la el, o să recunosc că e bun. Și că are niște merite, care merg poate dincolo de alea pe care a vrut regizorul să le pună acolo, de aceea e un film tare avansat.

Urmează ceva spoilere.

Comenta cineva pe FB că de ce nu l-am văzut drept realism crud. Păi în primul rând: nu m-a lăsat scenariul… ce boarding school e ăla în care nu vezi și tu un prof (gen unul care să nu proxeneteze fete de 16 ani, către camionagii). Vezi numai la început o profă de geografie care pare adusă acolo să-ți spună: „this shit is for real – uite – suntem și pe hartă” –  și chiar și scena asta care pare gratuită e pusă acolo cu un scop – voi reveni. Apoi, pe parcusul filmului nu se sugerează prin elipsă vreo instituție, alta decât cea pe care au construit-o acești tineri oameni. O să-i numesc așa, deși condiția lor umană pare că e disputa acestui film. Așa că am scris o tâmpenie când am scris că e despre instituții totale…e despre altceva.

Nici nu cred că miza filmului este doar să arate cum trăiesc niște devianți. Personajele sunt jucate de non-profesioniști, și, într-o măsură pentru care ar trebui să-l credem pe regizor pe cuvânt, actorii trăiesc lumea pe care o portretizează. Sau cel puțin o înțeleg, că altfel n-ar putea juca la intensitatea la care joacă (actori non-profi). E lumea pe care regizorul pare că e comis să ne-o aducă în fața ochilor. Dar nu crecă se rezuma la asta. Că altfel nu ar exploata actorii amatori în halul în care-o face, supunându-i la un scenariu de asemenea intensitate, atât de elaborat. Ar alege să-i arate într-o manieră care să ne facă să-i îndrăgim, dar asta e fix ce nu vrea să facă Slaboshpytskiy. Filmele cu realism crud și cu actori amatori (Seidl face asta) țintesc un soi de reconciliere, caută și găsesc sublimul, iar cele și mai documentare merg înspre simpatie, întelegere. Și oricum ar fi, te trec prin alarmism (pe buneeee? sunt unii care trăiesc așaaa?) și prin ipocrizie (dar vai, ce putem faceee?), ambele de factură burgheză simpatică și necesară. The Tribe nu face asta, nu caută sublimul și nici simpatia. De fapt, astea nici nu-s posibile aici.

The Tribe e despre alienare totală, văzută dinăuntru. Această privire pe dinăuntru e cadoul acestui film, și cumva, dacă știi să-l primești, filmul devine mind-blowing. Sunt câteva alegeri ingenioase care facilitează asta:

1. Faptul că nu întelegi ce „spun” ăia. Lasă că e esența cinematografiei bune să funcționeze cu cât mai puțin dialog. Faptul că nu înțelegi ce spun ăia, te face complice la alienarea lor, prin faptul că te trece pe tine ca spectator prin alienarea ta proprie.

Stai acolo ca un miel și aștepți să fii edificat. Uneori se întâmplă peste 5 minute, alteori peste juma de oră. Puterea ta de spectator, care judecă, încadrează și specifică încontinuu e cu mult redusă. Practic, copiii ăia pe care altminteri i-am privi cu un ochi distant, burghez, devin șefii tăi. Ăsta e un artificiu care te bagă în poveste și te face să accepți acea lume cu forța, doar pentru a o putea decodifica, ceea ce instinctiv vrei. Bine, poți oricând pleca acasă, dar ținând cont că există acel Delta T între acțiunea de pe ecran și acțiunea deslușită, întotdeauna ai să rămâi, curiosule. Perversule 🙂

2. Imersiunea este garantată și prin faptul că descoperim Tribul prin ochii unui nou-venit. Empatie: ești adolescent, ajungi într-un loc nou, cum procedezi?

Păi cauți și tu niște scopuri lucrative, recunoaștere, amuzament, sex, iubire, împlinire, pe lângă supraviețuire. Le caută și personajul nostru surdo-mut nou-venit, la fel de naiv ca și tine, spectatorul. Dar în The Tribe, motivațiile astea elementare capată cu totul alt sens, satisfacerea lor frizând absurdul. Tradițional, substanța unui scenariu este dată de conflicte, reductibile la binoame de genul iubire vs. iubire-imposibilă, lipsă vs. lipsă-rezolvabilă-cumva, ceea ce duce la tensiune. În the Tribe tensiunea există până când este înecată treptat într-o mare de cinism. Repejor îți dai seama cum cinismul devine plot-device. Fără umor, ca-n comediile negre -> umorul ar înseamnă o recompensă pe care filmul nu vrea să ți-o dea. Te adâncești în alienare, cu personajele, până când o întrevezi drept necesară. Din acel punct, acel 69 este cel mai frumos 69 din univers, așa că bucură-te de el. De la un punct încolo toată violența nu mai înseamnă nimic, devii numb la ea, te poți socoti un spectator norocos doar prin faptul că nu e mai rău. Dacă stai să analizezi opțiunile protagonistului, o să îți dai seama că e cam singurul care recurge la opțiuni altogether, și că desfășurarea este necesarmente aia tâmpită care ne este dată să o vedem. Până aicia, un punct în plus pentru realism. Deși, fără să ne dăm seama, asistăm la construcția unui iad.

3. Finalul ăla, cu noptierele. E acel final nazist care te pune pe tine ca spectator în poziția inițială, aia în care îți vine, dar nu poți să zici: „ceea ce am văzut aici nu ar trebui să existe.”. E ca un statement al regizorului: gata, acuma poți să te întorci în civlizație, însă prețul cam ăsta este: „să îi facem pe ăștia să dispară”.

Ori faza este că ăia sunt dispăruți din start. Așa se explică tot comportamentul lor. Universul acela este așa cum este pentru că acești oameni se află în afara unui schimb emoțional sustenabil, care ne înconjoară pe noi, ceilalți. Meciul lor e pierdut, ei se află în într-un iad, unde este permis orice. Și cam asta e demonstrația filmului, tezistă și aspră: oamenii ăia sunt walking dead people, iar noi nu putem concepe alt tratament decât ăsta al aneantizării lor, pe care – ce să vezi – oricum îl aplicăm, din moment ce i-am abandonat. De-aia, prin alegerea acelui final, mi s-a părut că regizorul nu țintește să facă realism pur și artă dinasta fancy, film mut care-l fascinează pe el, vezi doamne. Ci avansează către acest statement, în esență moralizator, dar operat cu zero patetism.

Teza filmului:

Așa arată iadul pe pămănt, haideți să-l cunoaștem din interior. În el – și totuși iubirea. Nu poate înflori iubirea? Nu are rost, e cam belită. Nu mai bine îi omorâm pe locuitorii lui? Dar stai așa, cine i-a pus acolo? Hmmm…

În sprijinul acestor alegeri vine o regie dinaia supersharp, fără cusur. Imagine, ritm, detaliu, porceală de minuțiozitate. Poți pufni în râs nervos de cateva ori, depinde cât de safe te simți în sală. Adolescenți, în fond, funny stuff. Un fel de Gummo dar mai pe biznis. Ehm, nu. Chiar nu.

Apoi, da, suntem pe hartă. Mai precis într-o Ucraină în care e cam belită. Poate că de aceea niște spectatori ucrainieni au zis: gizăs, de ce arătăm noi așa ceva la străini? Aștept cu interes primul film artistic românesc cu Bruce Lee regele canalelor și băieții săi. Un sitcom gen familia Bundy, vine unul în canal și zice: hei honny, am mai adus niște ace. Ok, not funny, again. Faza e că filmul ăsta nu are umor, deloc. Nu are loc umorul, în nicio formă.

Harta pe care o arată profa la început. Tare aș fi curios să știu care au fost reacțiile lor, dar cred că asta e – noi nu contăm – deci e permis orice.

Cine are stomac puternic și n-are lucruri mai utile sau mai relaxante de făcut, să meargă la The Tribe, e un film extrem de rar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s