Aliyah Dada

Îți plac evreii? Dacă ajungi la filmul ăsta ar fi bine să-ți placă, pentru că 120 minute o să-i tot vezi.

Aliyah înseamnă gestul zionist de a veni din diasporă și de a coloniza pământul israelian.

Dada e un curent artistic, care nu e pe placul inginerilor și care nu are ce căuta în titlul acestui film.

Eu am ajuns din greșeală: mă mobilizase un amic să vedem The Tribe la 4 jumate la Union. Doar că nicăieri n-a specificat mâine la 4 jumate și nu m-am gândit să-l întreb în ce zi. Așa că am ajuns mai devreme cu 24 ore. Domnii de la intrare – o faună simpatică demnă de Casa Scriitorilor – îmi apreciază punctualitatea și îmi spun că începe un alt film la 5, un documentar românesc. În așteptare mai este o domnișoară cu portjartiere, pare un spectator inteligent. Decid că e un film bun. Deși, sincer, acustic n-am înțeles prea bine titlul citat de un domn bărbos și vag metafizic (pare boss-ul așezământului, probabil e faimos), ba chiar am deslușit ceva cu “Allah” în loc de “Aliyah”. Sala se umple treptat cu 11 spectatori, din care șase trecuți de 60 ani. În așteptarea filmului, decid să deschid acest blog – megalomania îmi spune că va fi cel mai bun blog care să îi ducă pe oameni la cinema, să umple sălile astea goale.

Mie îmi plac evreii.

Am fost în Israel și am înțeles că evreii sunt o specie dotată cu mult umor, inteligență și vitalitate. Asta atunci când nu sunt pissed off că totul este foarte scump în Israel sau dornici să te manipuleze să nu împrăștii zvonuri cum că ar persecuta arabi. Apoi îmi place accentul lor, atât în română, cât și în engleză. Mi se pare amuzant, dar și înțelept. Așa că două ore de talking heads cu evrei cu accent mișto sunt binevenite pentru mine, m-au făcut să mă simt ca-n vacanță.

N-o să spoilăresc masiv filmul, deși spoilărit el se vrea a fi, pentru că nu e un film. E o lecție de istorie. O lecție de istorie despre patimile evreilor români, ce se întinde peste aproximativ 100 ani.

Nu găsești în film vreo structură dramatică spectaculoasă, happy end sau ceva care să semene a suspans, așa cum mai vezi în documentare precum [insert exemple ca și cum ai avea o cultură cinematografică]. Un fir roșu există: el este despre greutăți, persecuție și provocări atipice, cu momente de respiro desemnate de milestones ale succesului evreiesc. Succes care se raportează la:

1) tentativa de a avea o țară

2) tentativa de a o și popula (fără a fi linșat în încercarea de a fugi din România, cu vaporul),

3) tentativa de a nu fi linșat nasol în România, prin mâna legionarilor și a orcilor care au văzut o treaba cool într-o propagandă deloc subtilă.

Unele succese sunt rezultatul unei bune organizări evreiești, altele par o mână de ajutor din partea hazardului istoric. Drept astfel de hazard este înfățișat comunismul și instaurarea sa, din care autoarea filmului vrea să sondeze tot felul de paradoxuri și întâmplări anecdotice versus cauza evreiească. Astfel, Ana Pauker rulează, ce pula ei! Până când nu mai rulează… În partea aia, filmul devine captivant ca poveste, nu se rezumă la înfățișarea repetitivă a ororilor și greutăților sistematice, înfățișare ce pare unica miză a filmului. Interesant și începutul, când aflăm tot felul de chestii demne de trivia despre cât de românesc (mai precis: moldovenesc) este Israelul de fapt. Hora, mămăliga, țoalele sunt chestii moldovenești aduse din 1882 încoace. Astfel, tech start-up-urile alea șmechere din Tel Aviv au la bază material uman din Moinești, Focșani, Galați și Bacău. Evreii români care au colonizat ceea ce azi se cheamă Israel erau cei mai cool, ceea ce ar putea mângâia până și orgoliul lui Papahagi sau Neamțu (pe care nu i-am vazut în sală).

Mi-ar fi plăcut ca filmul să trateze acele figuri precum Ana Pauker, Eliazar Rokah, Carol Buium sau chiar și pe Antonescu mai ca pe personaje, să le înțeleg mai bine motivațiile și deciziile, pentru că părea că e cărniță acolo, controversă și tensiune. Dar nu e timp de asta în 120 minute, filmul de te ia pe sus într-o cursă în care trebuie să parcurgi fucking toată istoria, în care ți se servesc maraton și faptele, dar și felul în care ai de interiorizat și de digerat informația. Oricum nu ai ce să simți altceva decât: cumplit, sinistru, greu, nasol. Pentru că alea-s faptele. Nu e nevoie de vocea afectată a naratoarei să vină să îngroașe asta – ororile și greutățile sunt în plain view – odată disecat stomacul (ceea ce face cu un bisturiu precis – faptele sunt fapte), e clar cât e de groasă. Însă autoarea alege să se joace foarte demonstrativ cu mațele din interior, ca medicul moralizator care vrea să-ți arate: ia uite ficatul tău… praf… și plămânii, varză. Da, românii au facut asta, now watch and listen. Ținând cont că probabil 90% din populația României nu știe nimic despre pogromul de la Iași, sau nu-și închipuie așa ceva posibil, sau pe oameni îi doare la bască, e necesară o abordare in your face. Chiar dacă pare că întreg raportul dintre români și evrei se lasă redus la acest punct culminant, care este pogromul de la Iași.

Stilistic, filmul nu e vreo șmecherie, zici că e făcut de o profă de desen de clasa a 8-a, include colaje de poze, clipuri vechi și voice over moralizator. Ceva care să rupă monotonia filmului (în pofida unei abundențe de materiale, fotografii, fapte, filmul e destul de monocromatic emoțional), sunt câteva momente puternice și înduioșătoare ale intervievaților talking heads. E cu jale, dar e și cu distanțare și cu umor și pe alocuri și cu iertare. Talking heads au niște povești și au trecut prin niște chestii razna în viață și-s genul ăla de evrei mișto, pe care ai vrea să îi ai rude. Și cam asta e savuros la film, să-i asculți pe ei. Altfel, nu e nimic savuros să afli că după ce că umanitatea e în căcat oricum, bunicii tăi încuiați la cap au pus și ei de un mic holocaust.

Filmul se deschide cu namedropping de Tristan Tzara și se închide tot cu el și nu am înțeles de ce. Poate ca să dea un titlu Dada filmului? Spre final, parcă se încearcă o iertare, o împăcare, dar care sună forțat.

Oricum ar fi, dacă ești student la istorie, e must-see, în sensul că poți economisi mai mult timp decât din citit rezumate pe Wikipedia. Dacă ești om normal, e educativ să te duci, dar nu e pentru popcorn și nici pentru bulăneală. Dacă ești orc sau anti-semit, nu e pentru tine. Dacă ești Mihail Neamțu, hail acasă.

Un comentariu la „Aliyah Dada

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s