Câini și 2 Lozuri

Ambele filme reprezintă un breakthrough cinematografic românesc și este foarte bine să te duci să le vezi ACUM.

Câini este filmul care m-a făcut să nu vreau vreodată să mă duc la țară, fără să îmi construiesc propria mafie în prealabil. Ca persoană albă nu ai ce căuta acolo, ceea ce face foarte neverosimil personajul lui Bucur cât și întregul scenariu. Scenariu care nu contează, de fapt. Și asta face ca Câini (hah) să fie capodoperă. E film, adică cadre de dragul cadrelor și nu a poveștii, dialog dipus cât să fie memorabil și niciun cuvânt în plus. E mult umor acolo, poți să mergi cu prietenii ebriați și să râdeți de cruzimea țărănească. La scena cu piciorul pe farfurie să vrei să pleci din sală dar și să stai acolo cât mai mult, vrei să îl miroși, să simți niște moarte doar pentru că, în sfârșit, se poate fără să fie a ta. La Câini m-am uitat intenționat de 2 ori, și l-aș revedea și a 3a oară. Plotul (în care te simți catapultat aiurea, dar remember: NU CONTEAZĂ scenariul) e de așa natură că o a 2a vizionare te face să îi savurezi micile subtilități, puse acolo pentru savoarea cinematografică și lucrate ca și cum doar ea contează. Căini dă și cel mai mișto rol negativ prin Samirul lui Ivanov, ale cărui interviuri despre asta puteți să le citiți. Ce e diferit la jocul lui Ivanov față de alții care se joacă cu anticristul interior, este că chiar simți că îl are încorporat pe necurat, și că there.s more where that came from. Nu e joc actoricesc ce face el. E conținerea lui Satan și cam atât și e scarry shit. Când am dat cu ochii de el la premieră am vrut să merg să îmi iau un ou kinder și o cutie de suflat baloane de săpun, cu toate că zâmbește la tine și blândețe și pace interumană și așa.

 

2Lozuri e filmul în care am jucat (un drogat care ruleaza drogul marihuana), odată cu școala actoriedefilm.ro. Nu știu cât e de frumos să dau din casă, dar pentru un film filmat în 2 săptămâni, cu scenariu scris într-o lună, a ieșit minu-fucking-nat. În debandada în care părea că nu o să facem niciodată un film, și în care părea că nimeni nu știe ce face, a ieșit un film bun în valoare absolută (și nu raportat la aceste conjuncturi, printre care și faptul că buget cam canci). Diferența între debandadă și rezultatul foarte bun o face fix talentul regizorului Paul Negoescu. De ce e un film bun? Pentru că te face să râzi cu bucurie. Filmul jonglează foarte firesc cu elemente de nostalgie, cu locuri comune românești pe care le resemantizează într-o notă mai optimistă, mai simpatică, mai light și mai dragă decât am fost obișnuiți în ultimele producții autohtone (în care în definitiv miza e una moralizatoare). Spectatorul merită și acest soi de nițel altceva. La filmul ăsta se râde în hohote pentru că știe să apeleze la bucuria aia simplă (dar nu ne-inteligentă), pe care societatea românească parcă se chinuie să o extirpeze de la rădăcini. De aia 2Lozuri este, în context, un gest cu o semnificație mai extinsă decât că poți să faci film independent distribuind amatori. Cei profesioniști: Papadopol face un rol chiar foarte mișto, iar restul sunt solizi. Mergeți urgent la 2Lozuri, se poate câștiga o Dacie for realz, fără servodirecție.

Bacalaureat. Reteta ca acasa.

Foarte frumos film, frumos facut, cu ritm, cinematography fin, alea.

Dar daca ai halit odata, parca nu mai vrei sa tot mananci.

 

Reteta romaneasca

-1 bucata institutie, preferabil controversata. spital, avort, televiziune, cersetorie.

avem.

-1 bucata protagonist pe care sa-l stii, sa te doara intimitatea lui ca si cum e a ta. pentru ca e romanul (pe) care-l stii. avem.

-20 minute filmate un jurul unei mese. cumulat. avem, poate si mai mult.

-multiple minute senzatie dread existential presarat cu umor. genul care la roman face cu ochiu, la strain nu stiu ce face, dar creca nu de acolo se lasa cu premii.

 

New, improved, la reteta:

-1 bucata conflict mai mult fluid decat ala monoton din filmele tipice romanesti

-s-a presarat cu blandete peste tot. de la cum e dusa camera pana la mici surprize in scenariu si directia pt jocul actoricesc. asta e bun de tot. dar nu suficient pentru a digera reteta asta inca o data. decat daca iti place. nu e masochist de privit pana la capat, dar parca nici.

 

pe la jumatatea filmului mi-am scris mesaje cu diverse persoane, adica nu prea m-a tinut nici ritmul, parca. plus frumos sa vezi plina ditai sala palatului, parca este ca o sarbatoare populara. multi liceeni in sala. liceenii arata bine, te face sa te simti batran dar parca e amazing, te uiti in ochii lor si vezi viitorul natiei. care sper ca o sa se sature de filme de acest gen. insa daca va mai plac e bun bac asta.

Deadpool. Foarte frumos.

Vrei sa mergi la Deadpool pentru ca, precum orice film de actiune care reclama eligibilitate in acest postmodernism, e foarte meta.

 

E atat de meta incat devine meta lui meta, devine meta^meta. E atat de meta incat daca s-ar face o branza feta dupa deadpool, i-ar zice meta in loc de feta. Genul asta de glume de bunici vei gasi in deadpool, doar ca mai bune, si intr-un arbitrar natural, aparent nestudiat, care e destul de valoros. Si vei gasi si glume nu de bunici, destul de misto, si sharp, si mai degraba cand nu te astepti, si combo-style ca si cum ar putea sa se termine, dar inca-ti mai da, pentru ca scenaristii sunt superbi.

 

E un film pentru perpetuul tocilar, care vrea sa fie supererou si sa, you know, get the girl (pentru ceea ce pare sex incredibil si intelegere si iubire, ca dintr-un sac fara fund), doar ca orice reteta de film cu supereroi e prea consumata ca sa mai fim preocupati de jaloanele scenariului clasic care te livreaza psihologic in acest paradis al tocilarului cu femeia superba. Asa ca instead e mai bine sa iei cu niste  buleala metafizica, tandrete interumana cu babaciune chioara, violenta gratuita dar destul de eleganta, crazy-shit infantil si eroism meets Clerks (de fapt tot filmul ar fi un omagiu invizibil lui Kevin Smith, eu asa l-am vazut) , care eroism ar putea fi si asa si asa si nu conteaza, de fapt, cum e.

 

Personajele auxiliare nu conteaza prea mult. Deadpool, OMUL, are povestea lui si e total pe flow si are sa iti zboare creierii cu umor observational, umor de situatie, si umor cu basini duse la rang de arta.

 

Vrei la Deadpool, neaparat, in orice formula imaginabila de oameni. E bun si pentru Valentines Day, daca femeia ta vrea sa vada un anus obtinut dintr-un tir bine plasat de shotgun.

Irrational man. Happy time cu psihopați.

Atenție, e totul un mare spoiler.

Irrational man este conform Rotten Tomatoes un film nu foarte bun. Eu l-am văzut la cinema împreună cu o fată de o frumusețe foarte avansată, așa că mi s-a părut chiar bun. Dincolo de captivitatea subiectivă în care fericit l-am vizionat, filmul poate că este realmente bun, și am să încerc să înțeleg de ce oare.

Privibil este în orice caz.

Woody Allen este regizorul acela prolific și perfect nebun căruia îi place să exploreze cu fiecare film câte o altă nevroză. Iar aici a nimerit ceva destul de amuzant: o splendoare de bărbat (Joaquin Phoenix) în midlife crisis probabil perpetuu, uber-narcisic, prof de filozofie blazat, reușește să se salveze dintr-o depresie de anvergură folosind o tehnică dostoievskiană: crima și pedeapsa. Depresie atât de avansată încât și studenta excelentă pe care o cucerește dintr-o greșeală calculată nu reușește să-l facă mai fericit. Tot filmul tipa insistă să se culce cu el și omul nu vrea, pentru că ce rost are + niște etică (care etică la un moment dat se duce naibii într-un dulce stil academic). Motivele pentru care nefericirea lui este așa de mare sunt explorate sârguincios și atât de repetitiv încât de aceea snobii de pe Rotten au calificat aproape unanim filmul drept unul enervant.

Însă mie mi-a fost mai mare dragul să văd un om nefericit cum se întremează și respiră din nou aer proaspăt, cum înfloresc în el pasiunea, virilitatea și bucuria vieții (pentru că e pe cale să otrăvească un total necunoscut cu cianură).

Dacă vrei să vezi psihopați narcisici care trec de la agonie la extaz, și invers, ăsta e fimul perfect pentru tine. Unii psihopați mai și mor, ceea ce este relaxant din punct de vedere psihic.

Specificul mediului academic (bârfă masivă + erotism prost gestionat + crossover între existențialism și plictiseală cruntă) este redat superb, drept pentru care filmul este bun. În acest context academic, devine și plauzibilă lejeritatea cu care două femei pot fi atât de șogore, dar atât de relaxate cu asta în același timp.

În sală am mai avut norocul unui neanderthalian care s-a bucurat destul de mult de film, punctând conștiincios ipocrizia intelectualilor portretizați în film (“bă, ce vrăjeală are ăsta în el”). Woody Allen cu siguranță că și l-ar fi dorit spectator.

Apoi, dacă ești pseudodoct, filmul va fi o recompensă, pentru că vei înțelege majoritatea glumițelor intelectuale la justa lor valoare. Deci un film pentru toată lumea, recomandabil.

Filme în parc: Relatos Salvajes

Relatos Salvajes e un film bun pe care l-ai ratat in IOR, unde se dau filme bune, gratis.

Du-te și vei vedea filme de calitate care te vor face să te simți cinematografic satisfăcut. Alături de alți oameni pe care vin gratis la film, și care sunt așa mai ca pe câmp, pe genul că mai auzi un „fute-o bă” spus cu sinceritate. Intrare liberă, public divers. Pe câmp și este proiecția, pe anticipativ denumită Insula Pensionarilor din IOR, parc pe care e bine să-l pătrunzi cu 1 oră înainte de film, pentru că o să ai o veșnicie de mers ca să ajungi pe insulă.

Relatos Salvajez este pentru filmele scurte fără legătură între ele, dar înrudite stilistic, ceea ce este Louie CK pentru stand up comedy. Adică rafinament cu onestitate și aparentă simplitate. Și multă excelență. Sunt 6 sau 5 filme scurte fără legătură, nici măcar geografică, afară de faptul că se vorbește spaniolă. Pe primul, dat înainte de generic, l-am ratat, datorită întârzierii pricinuite de mersul prin parc.

Sunt filme scurte dar foarte bogate, au un ritm impecabil și te fac efectiv să vrei să nu se mai termine totul. Să mai înceapă unul, dă doamne.

Câteva dintre ele sunt scenaristic construite cu multe implicații, astfel încât ai impresia că ai văzut un film de lung metraj, dar în care editorul si regizorul te respectă intr-atât incât să îți dea doar esențialul, respectiv doar ce e savuros. Așa că filmul ăsta e savuros de la capăt la altul, nu are timpi morți, niciun tact pierdut. În plus e foarte funny, îți arată niște lucruri foarte plauzibile, dar care culminează în întâmplări foarte spectaculoase. Cred că de fapt filmul vrea să facă o demonstrație pentru acest tip de storytelling old school, care funcționează și la un pahar de bere, ca poveste simplă și corectă, care merge spusă fără înflorituri. O a doua demonstrație este că foarte probabil cu toții putem să o luăm razna bine de tot, în circumstanțele potrivite. Bine de tot. Bine de tot. Bine de tot.

De mult n-am mai văzut violență atât de abundent funny folosită într-un film, pur și simplu e un film care te face să îndrăgești să vezi cafteală, enervare, și sânge. Dar fără cruzime și mai ales fără gratuitate. Doar funny. Mai ales așa în aer liber, parcă publicul aștepta în urale următorul act violent, ceva ca la gladiatori. Frumoasă senzație. Oleee

Mergeți în IOR, cu o oră înainte, mai sunt și alte filme pe lista aia.

Dicționar cu personajele din Inside Out

Inside Out este cel mai inteligent film care s-a făcut anul asta, cu unul dintre cele mai inteligente scenarii scrise vreodată.

Personajele sunt Bucuria, Tristețea, Frica, Mânia, și Dezgustul. Headquarter-ul e in creier, unde mai există și alte făpturi.

Este atât de bun, încât merg făcute 5000 de filme pe premiza lui, portretizând cam orice, dar mai ales boli psihice.

În cinstea lui Inside Out, vom face un dicționar, cu niște cuvinte.

(Care e work in progress, o vreme indefinită – de revenit pentru updates).

Anarhism (politic)

Mânia și Bucuria se căsătoresc, trăiesc in armonie și conduc creierul. Dezgustul are boală pe Frică, o tratează nasol. Bucuria, altminteri o fată simploidă, se împrietenește cu o tipă intelectuală Tristețea, care epatează.

Asperger’s Syndrome

Toate personajele dau ritmic din cap pe hip-hop. Din când în când, Bucuria rezolvă integrame și bălește pe lateral. Dar le rezolvă.

Bipolar Disorder

Frica și Tristețea și Dezgustul si Mânia organizează periodic vacanțe pentru Bucurie, în care asta, ca o fraieră se duce, că e gratis. Când pleacă, ăștia consuma multă Marihuana și adună cutii de pizza și trăiesc destul de dezorganizat. Doar Frica mai mișcă câte ceva, în rest zici că vedem filme cu negri care iau droguri. Când Bucuria se întoarce, e pusă pe fapte mari, îi organizează pe ăștia, într-un spirit german aproape. De-aia are nevoie de vacanțe de relaxare în Grecia, unde nu poate fi contactată, e epuizant să îi urnești pe tozi drogații. Trăiesc așa foarte multă vreme.

Borderline Personality Disorder (high functioning)

Mânia o droghează pe Bucurie, îi toarnă drogul violului și se duce la restul personajelor și le spune că Bucuria e ok, să se liniștească dracului. Din când în când, o mai scoate la plimbare, ca pe o marionetă, dar Tristețea se prinde că Bucuria e sedată și, decide să facă ceva. Așa că se fardează și se chinuie să îi joace rolul. Restul personajelor se bucură la vederea ea, dar Mânia acționează nasol, încearcă să îi belească pe toți, deși nu e în stare să îi omoare. E un serial nasol, cu multe întâmplări.

Borderline Personality Disorder (low functioning)

Ca și mai sus, doar că Tristețea nu știe ce să facă, o dă pe panică-mode, și Dezgustul e dezgutat de toată situația, și toată lumea se poartă aiurea.

Critic (de profesie)

Dezgustul și Frica sunt un cuplu la începutul filmului. La un moment dat relația lor ia o turnură proastă când Dezgustul începe să se fută ca iepurii cu Bucuria. De aici începe o dramă sud-americană, căci Bucuria e săracă. Se căsătoresc intr-un final, apoi Dezgustul și Bucuria tronează fericiți.

Depresie

Tristețea câștigă la loto și de aici încep problemele. Pentru toată lumea. Pentru că e generoasă din fire, dă băutură și manele la restul personajelor din Headquarter. Îi inundă cu bani, ăștia încep s-o lase mai moale cu jobul. Tristețea rămâne ca o fraieră să run the place, dar nici ei nu îi mai convine. Asta reiese din corespondența pe care o poartă cu Frica, singura care îi mai răspunde la sms. La final rămân fără bani cu toții și se întorc la muncă lipsiți de chef.

Grație

Bucuria îi pune pe ceilalți să facă tot felul de activități în timpul liber. Merg în teambuilding și ascultă melodia asta

TO BE CONTINUED

Kingsman The Secret Service și Jurassic World. E totul foarte meta.

E injust pentru Kingsman să îl pun laolaltă cu Jurassic World, dar o fac din două motive.

Primul motiv este că în ambele găsești product placement atât de mult încât ți se face greață. Dar e okay, pentru că acel extra buget virat de coca cola, macdonalds și alte chestii îți dă O PORȚIE MARE de explozii, elicoptere, clădiri spectaculoase, CGI feroce și animale pe macarale. Atunci când personajele nu rostesc nume de brand-uri, avem close-up-uri pe ele, mai generoase decât pe încălțămintea total inadecvată pentru sărituri garduri purtată de eroine. Una pe tocuri, una pe niște lame tăioase din care nu vrei.

Al doilea motiv este că ambele filme o ard postmodern într-un facon în care se auto-ironizează la pachet cu intreg genre-ul de filme de acțiune. Pentru care, de regulă, scenariul este mai pretext pentru acțiune decât este scenariul dintr-un film porno. Și care, de regulă, are aceeași structură. Începe cu o muie iar apoi se trece la sex pe la spate, apoi… Mă rog, expozițiunea în care personajele își pun biografia în cuvinte clare, transformările eroului, miza romantică, elementul surpriză în care ăia răi par că câștigă, dar nu câștigă, le știți și pe astea. Toate clișeele. Auto-ironia versus aceste clișee nu e foarte subtilă, și pare că va deveni must-have pentru filmele de acțiune din epoca noastră.

Dar sunt moduri distincte de a deal-ui cu ea: în timp ce Jurassic World recurge explicit și timid la auto-referențialitate-de-scenariu, la Kingsman se întâmpla niște chestii mult mai meta, pe lângă ironia explicită. Scenariul din Kingsman este delicios și umorul provine din cât este de imprevizibil, în timp ce la Jurassic World de cât de previzibil este, și lasă portițe pentru naivitate. Ceea ce îți dă o posibilitate foarte okay, aia de a-ți savura nostalgic copilăria, sau, după caz, de a o trăi. O dubioșenie de copilărie în care nu înțelegi de ce naiba nu-s ăia mai atenți să nu scape un ditamai dinozauru. La Jurassic World, aberațiile vizate de aberanta întrebare “De CEEEE?” își pot găsi un răspuns în: “Pentru că de-aia. Just roll with it”. La Kingsman răspunsul este “Asta ți s-a părut aberant? Stai să vezi ce urmează.” Aberant, înseamnă, biensur, raportat la propriile convenții ale filmului, nu la realitate.

Kingsman e o capodoperă, nu cred că am mai văzut așa ceva. Câteodată zici că împrumută din filme făcute de Rodriguez sau Tarantino, care nu sunt filme de acțiune clasice. Dar stai, Kingsman e totuși un film de acțiune clasic. Împrumuturile nu sunt cu iz de parodie. Și nu se simte nici a omagiu, e pur și simplu pentru că așa se face un film bestial. Kingsman este un film de acțiune cu supereroi în toată puterea cuvântului, cu superdetalii și feeling de superproducție. Nu vreau să vi-l spoilăresc, pentru că e prea frumos. Apoi e superpolitic, gen anti-burghezie și anti-american, plin de political incorectness, foarte savuros și inteligent. De exemplu, explodează capul unor politicieni răi, care urăsc pulimea, confetti-style. Belește unul o congregație de redneci de unul singur. Se bat anarhic în Londra, dar parcă seamănă cu evenimente contemporane. E salvată umanitatea de o chestie care chiar e probabil să se întâmple (viitorul meu job va presupune să vă conving să purtați microchip, într-o bună zi). De fapt, aluziile și omagiul sunt mai mult cu iz de critică socială decât de chestii de cinematografie. Și totul e prea funny și stilistic coerent. Știi că ar funcționa în aceleași 20 de minute și o scenă din polițist adjectiv, și una din filmele alea cu Matt Damon (Bourne Legacy sau ceva) și una din parodia aia cu spionul care își bagă dejtu în gură cu mini-me, și toate filmele de fapt. Again: nu e parodie, e un superserios film cu supereroi.

Am mai fost să văd Timbuktu, unde talibani omoară oameni implantați în pământ aruncându-le pietre în cap. Îi omoară pentru că se iubesc, și-și construiesc din iubire, joc și muzică, un spațiu vital unde viața se desfășoară discret. Astea sunt interzise oficial pentru că societatea e condusă de către niște monștri totali. Nu vrei. Și ăla e un film bun, dar pe bune că nu vrei. Nici nu pot să-l recenzez, e prea dur, pentru că e pe bune, și-n plus, la o scală infinit mai mică am avut ceva similar și în România. Vezi Kingsman, e foarte bun pentru (spălat) creier. Nu cred că mai rulează la cinema peste tot, din păcate. NU descărca, deși eu am făcut-o. Mergi aici: http://filme.metropotam.ro/lista-filme/The-Secret-Service-movie4790229894/unde-ruleaza

Mad Max Fury Road. Feminismul.

Un bun film de acțiune.

Foarte bun, dacă ești capabil să înțelegi ce este acela un film de acțiune. Film de acțiune: mitraliere, mașini, sânge și explozii. Ăia răi o pățesc la final. Pacea se instaurează, moare Ceaușescu. Gloanțele dansează precis în jurul protagoniștilor, când scenariul zice că nu e încă momentul să o încaseze cutare good guy. Sau good girl.

Lapte de mamă pentru băut precum sana. Niște fete frumoase ținute în niște veșminte ca într-un videoclip de Enya, ca să plozească războinici cu fețe de Bastian Schweinsteiger, veșminte care nu se murdăresc de la atâta luptat cu descreierați în deșert. Urâți. Mulți urâți. Numai nebuni. Baba și mitraliera, la propriu. Ciudățenii pe bandă, fetish cu tuning de mașini, scene de coșmar cât pentru tot restul vieții. Amuzament, oarecum.

Îmi zice persoana cu care am fost că cică zic unii recenzori că feminismul. Că scenariul. Că celebrată este femeia, că subversiv este revoluționat filmul de acțiune. Nu am remarcat aceste subtilități. Am remarcat doar că protaganistul nu avea de ce să dea numele filmului. În rest, film de acțiune.

Dacă începi să te gândești la subtilitățile astea, poate că îți trece prin cap că sunt lucruri puse acolo astfel încât să sprijine astfel de teze. Începi să le cauți, poate. Dar de ce să iei un gest realmente tandru precum el o lasă pe ea să-și rezeme pușca de umerii lui ca să îi zboare creierii unui dement, și să-i aplici nu știu ce tezisme? Oricum nu cred că le observi, iar dacă te gândești la feminism în timp ce vezi acest film, ori ai o problemă, ori societatea e într-un fel. De fapt asta cu feminismul zice chestii despre societatățile în care s-a vehiculat ideea. N-o să le fac sociologia, că mă depășește, dar asta ar trebui. E Mad Max, în fond. Dacă după primul Mad Max de-acum 30 de ani ziceai că feminismul se va instala în al 4lea sequel, erai foarte SF.

Dar într-adevăr, este un film care trece testul Bechdel cu brio. Și da, personajul principal este tipa care conduce camionul, nu Mad Max.

Overall, filmul se simte ca un basm, asta e plăcut.

El este făcut cu o grijă pentru detaliu cum rar întâlnești. Plauzibilitatea trebe ținută în suspans, dacă vrei să te bucuri de film, nu genul ăsta de detaliu am în minte. Scenografie, cred că vreau să zic. Efecte speciale, lucruri frumoase. Adică urâte. E cel mai urât film din lume, cu urâți care o încasează și care duc o viață ca în evul mediu doar că în viitor, de care nu îți dorești. Sau e ca la mineriadă, așa îmi imaginez că a fost.

Nu l-am văzut în 4D, din păcate. Vise plăcute.

CALITATE – Festivalul de Film European – CALITATE. E și gratis, luați cât mai e.

N-am prins ziua 1 a festivalului si nici pe a 2a, păcat.

Însă sâmbăta la Elvira Popescu a fost excelentă. Am avut de ales între Studio și Elvira unde au rulat filme simultan, și-am pariat bine pe Institutul Francez. Nu știu cum a fost dincolo, dar ce-am văzut a fost calitate.

3 filme consecutive superbune, 1 fotoliu ca-n mercedes, 1 burgervan cu superburgeri, zero lei bilet de intrare, și zero regrete că nu m-a bătut soarele ca pe oamenii normali care au ales să nu se-nchidă într-o sală de cinema în această sâmbătă în care soarele a mângaiat un București care pare să fi depășit de tot sechele de tranziție. Dacă ești în centru, te afli practic în Spania, Franța și ce mai vrei în materie de civilizație europeană. Plus o demonstrație UnițiSalvăm în paralel a fost sâmbătă, pentru o cauză care acum 10 ani părea fantezie – defrișarea pădurilor. Gata paranteza, și gata sincronismul si ‘normalitatea’ – acuma că s-au desăvârșit (și fără Mihail Neamțu), hai să vedem de ce ar trebui să profiți de acest Festival de Film European cât mai ține. Sau de ce ar merita să alergi după aceste filme la Craiova și-n alte orașe de provincie, unde se va muta festivalul.

Un maraton turco-austriac am savurat: un regizor turc, un regizor austriac de origine turcă, și o regizoare austriacă cu un CV de supra-om, măritată cu un turc.

Primul film: Uzak Ihtimal sau Wrong Rosary

O poveste c-un muezin care părea că va deveni un fel de Louie (CK) variantă turkish-religioasă, mutat în Istanbul, devine o poveste de dragoste în care tandrețea ține loc și de erotism și de conflicte manifeste prea elaborate. O poveste tristă cu nițel umor foarte fin, puțină poliție turcă (nu vrei!), și cu un subtext rafinat cum n-am mai văzut în niciun scenariu. Happy-end nu s-a dat, deși parcă meritam. Imaginea tratată ca-n anii 70 pune-n valoare Istanbulul ca pe-un personaj melancolic, dozat exact cât e nevoie. Ca și dialogul personajelor-oameni, foarte la obiect. Îți rupe inima acest film, te face să înțelegi că spațiul iubirii e unul în care tăcerea și înțelegerea sunt suficiente, din moment ce-n întreg filmul răsună cel mai sincer „te iubesc”, dar pe care nu-l auzi niciodată răstit.

Al doilea: Zwischen Welten sau Între Lumi

Film de război în Afganistan, cu combat dinăla nasol și cu clash cultural.

Un super-căpitan german, omenos și bun, ce conduce un detașament de soldați nemți echipați ca-n Starcraft, și-un translator afgan tânăr cu calități umane foarte avansate, sunt puși în niște situații grele în care umanitatea și competența din ei ajunge să se lovească de limitele birocrației și de absurdul războiului. Și comandantul afganilor (pe care NATO-nemții îi, cică, ajută să-și consolideze reduta) e un superbăiat. Corectitudine germană, reguli NATO, onoare și reguli informale afgane – hilarity ensues. Toată lumea face exact ce e bine pentru conștiința fiecăruia, dar tot nu ne alegem cu Happy-end deși pe bune că meritam. Unpic de speranță rămăne, în ton cu scenariul ce este însoțit de-un political correctness evident dar nobil și empatic, nu chiar cheesy, ce funcționează. Producție fastuoasă, cu bubuituri și buget ce pot oricând rivaliza cu producții Hollywood.

Ultimul, și cel mai bun: Risse im Beton sau Crăpături în Beton

Fucking WOW. Cred că e filmul care mi-a plăcut cel mai mult anul ăsta.

Noroc că știu germană, ca să pot aprecia cât de bine e jucat acest film, printre restul de calități pe care le are. Adică știm că nu e de glumit cu cineaștii austrieci în general, și intuiam că dacă ar vrea să-și pună școala în slujba unor scenarii coerente, ar ieși capodopere. Ceea ce aici e cazul: niște imigranți turci de generație secundă și terță combină în ghetoul vienez droguri for a living, cam ca-n serialul The Wire. Avem 2 protagoniști, nu unul, povestea fiecăruia fiind perfect importantă. Personajele adiacente nu-s doar vehicule pentru scenariu, sunt portrete desenate complet și pe un realism brut. Povestea băiatului seamănă cu cea din Sweet Sixteen de Ken Loach, un puști turbo încearcă să le ducă pe toate: job, familie, gagică, hobby. Și toate se duc pe pulă. În rest nu vă mai zic. Cel mai rău îmi pare că m-am dus să îmi iau un hamburger și am ratat 20 de minute din acest film, încă un motiv să-l revăd. Nu s-a dat Happy-end, nici aici. Sunt multe locuri comune în scenariu, dar nu deranjează pentru că ritmul e superb și pentru că regia nu lasă nimic de dorit.

Mergeti la Festivalul de Film European, e bine.

Amuzantă sclavia boierule? Aferim.

Despre Aferim s-a tot scris, au fost și premii. DUTELAFILM crede că e un film foarte bun, dar nu genial, dată fiind cantitatea mare de dialog din el. Se cam vorbește încontinuu, când filmul mai elegant funcționează din imagine. Care e elegantă, da, Aferim are ritm, da, e un fel de roadtrip istoric de senzație, cu efort logistic&conceptual&documentar crescut, dacă e să ne raportăm la alte producții autohtone. Și cum am nimerit spontan în această expediție, alături de cel mai tânăr coleg din companie, o să-i punem niște întrebări.

Andrei are aproape 21 ani și vrea să se specializeze în design de user experience pentru făcut website-uri. M-a avertizat că scrisul nu e punctul lui forte. Aferim? Nu știm boierule/boieroaico, haida să vedem ce vrea să zică Andrei despre film:

1. Ți-ar fi plăcut, Andrei, să trăiești la 1800 și ceva, când se petrece acțiunea filmului? Ce ți-ar fi plăcut să fii?

La 1800 si ceva era frumos. Omul traia simplu, era mai conectat cu natura si cu comunitatea si avea frica de Dumnezeu. Dar daca ar fi sa traiesc atunci, as fi vrut sa fiu rob, sclav, tigan. As fi vrut sa traiesc cum traiau ei si cum multi dintre ei inca traiesc si acum. Si in plus, boiereasa aia era destul de MILF. 😉

Notă: Aparent, Andrei a vrut să folosească ironia, dar nu până la capăt. Andrei chiar a empatizat cu robii și nu cu societatea, și ar fi vrut și cu boiereasa să empatizeze. Gajăm pentru asta, citiți mai departe.

2. Ce ți-a dat cea mai mare satisfacție la vizionarea acestui film?

(asta nu-mi place deloc cum am scris)
Sunt pasionat de fotografie si un novice in ale filmului bun, necomercial. Pentru mine cadrele wide au fost un deliciu. Filmul este plin de cadre filmate din mana, lungi ca durata. Actiunea nu este deloc complicata, dar ceva m-a tinut in priza pe toata durata filmului. Probabil mixul intre dialog, incarcat cu neologisme, peisaj si multitudinea de personaje prezente.  Nu cred ca a fost vreo scena filmata prost. Iar intregul film a fost pur si simplu altceva fata de ce am vazut pana acum, din Romania. Da, vorbesc de filmele lui Sergiu Nicolaescu cu daci si voievozi.

3. E ceva ce nu ți-a plăcut la film?

Daca as fi cârcotaș, as zice ca țiganca de lângă boiereasa a jucat ca un pantof. Băieții din The Big Bang Theory sunt mici copii la awkwardness pe lângă aceasta campioana, care in 5 secunde, in care a zis si ea doua fraze, m-a facut sa ma simt mai awkward decat sunt si m-a rupt din vraja filmului, cladita intr-o ora jumate.

4. Cum ți s-a părut finalul?

Dureros. M-am lipit de scaun. La filmele de groaza nu am nici o reacție. Nu ma sperie, nu ma ingrozesc. Dar aici, mai ca leșinam de durerea țiganului.

5. Ai remarcat și tu anumite reacții în sală. Poți să le împărtășești cu cititorii DUTELAFILM?

In 200 de ani lucrurile nu s-au schimbat deloc. Ba din contra, s-au înrăutățit. Zapciul, beat fiind, ii dădea sa mănânce si sa bea vin robului Carafin, iar treaz fiind, ii promite ca o sa vorbească personal cu boierul sa-l scape de moarte. Dar oamenii din sală se bucură și râd copios de tigan când acesta este pus sa meargă pe jos, legat de cal. Bine, bine, pai razi cu lacrimi cand țopăie prin păduris țiganul legat de cal, dar nu ai nici o reacție când își da drumu zapciul in numai 5 secunde?

Notă de incheiere:

Vehemența față de o ejaculare prematură pare a fi o particaluritate a tinereții lui Andrei. Însă cea împotriva rasismului te-ai aștepta să ne cuprindă pe toți, dat fiind scenariul filmului. Iar în sală am asistat, în repetate rânduri, la râsete. Am mai auzit de reacții rasiste și sadice la vizionări de Aferim, chiar și în rândul tinerilor de vârsta lui Andrei. Un prieten, mai pe la un 35 așa, care lucrează tot în marketing digital, a avut privilegiul de a viziona filmul la UNATC (asistând la un Q&A cu Radu Jude), și a produs următoarea postare pe Facebook:

„Am vazut Aferim la UNATC, alaturi de cateva sute de tineri studenti. Si vai ce s-a mai ras, de la inceput si pana la ultimul cadru, de zici ca eram la Filantropica, nu la un film cu sclavi. Ba unul a intrebat la Q&A de ce sunt dialogurile tiganizate si de ce nu s-a pastrat accentul romanesc, in sensul traditional taranesc. Iar eu la hitlerjugendzii astia trebuie sa le vand [produse de fashion tinerești, anonimizate aci pentru a proteja identatitatea celui citat]. Sinistra generatie.”

Aș spune că să nu generalizăm. Acest interview stă drept mărturie: mersi, Andrei.