Ambele filme reprezintă un breakthrough cinematografic românesc și este foarte bine să te duci să le vezi ACUM.
Câini este filmul care m-a făcut să nu vreau vreodată să mă duc la țară, fără să îmi construiesc propria mafie în prealabil. Ca persoană albă nu ai ce căuta acolo, ceea ce face foarte neverosimil personajul lui Bucur cât și întregul scenariu. Scenariu care nu contează, de fapt. Și asta face ca Câini (hah) să fie capodoperă. E film, adică cadre de dragul cadrelor și nu a poveștii, dialog dipus cât să fie memorabil și niciun cuvânt în plus. E mult umor acolo, poți să mergi cu prietenii ebriați și să râdeți de cruzimea țărănească. La scena cu piciorul pe farfurie să vrei să pleci din sală dar și să stai acolo cât mai mult, vrei să îl miroși, să simți niște moarte doar pentru că, în sfârșit, se poate fără să fie a ta. La Câini m-am uitat intenționat de 2 ori, și l-aș revedea și a 3a oară. Plotul (în care te simți catapultat aiurea, dar remember: NU CONTEAZĂ scenariul) e de așa natură că o a 2a vizionare te face să îi savurezi micile subtilități, puse acolo pentru savoarea cinematografică și lucrate ca și cum doar ea contează. Căini dă și cel mai mișto rol negativ prin Samirul lui Ivanov, ale cărui interviuri despre asta puteți să le citiți. Ce e diferit la jocul lui Ivanov față de alții care se joacă cu anticristul interior, este că chiar simți că îl are încorporat pe necurat, și că there.s more where that came from. Nu e joc actoricesc ce face el. E conținerea lui Satan și cam atât și e scarry shit. Când am dat cu ochii de el la premieră am vrut să merg să îmi iau un ou kinder și o cutie de suflat baloane de săpun, cu toate că zâmbește la tine și blândețe și pace interumană și așa.
2Lozuri e filmul în care am jucat (un drogat care ruleaza drogul marihuana), odată cu școala actoriedefilm.ro. Nu știu cât e de frumos să dau din casă, dar pentru un film filmat în 2 săptămâni, cu scenariu scris într-o lună, a ieșit minu-fucking-nat. În debandada în care părea că nu o să facem niciodată un film, și în care părea că nimeni nu știe ce face, a ieșit un film bun în valoare absolută (și nu raportat la aceste conjuncturi, printre care și faptul că buget cam canci). Diferența între debandadă și rezultatul foarte bun o face fix talentul regizorului Paul Negoescu. De ce e un film bun? Pentru că te face să râzi cu bucurie. Filmul jonglează foarte firesc cu elemente de nostalgie, cu locuri comune românești pe care le resemantizează într-o notă mai optimistă, mai simpatică, mai light și mai dragă decât am fost obișnuiți în ultimele producții autohtone (în care în definitiv miza e una moralizatoare). Spectatorul merită și acest soi de nițel altceva. La filmul ăsta se râde în hohote pentru că știe să apeleze la bucuria aia simplă (dar nu ne-inteligentă), pe care societatea românească parcă se chinuie să o extirpeze de la rădăcini. De aia 2Lozuri este, în context, un gest cu o semnificație mai extinsă decât că poți să faci film independent distribuind amatori. Cei profesioniști: Papadopol face un rol chiar foarte mișto, iar restul sunt solizi. Mergeți urgent la 2Lozuri, se poate câștiga o Dacie for realz, fără servodirecție.