Marussia. Cronică de mamă degenerată.

O să încerc să fiu scurt de data asta, că cică nimeni nu mai vrea să citească texte kilometrice. Nu-i ușor, căci am de parcurs pe lângă recenzie, încă 2 chestii:

– 3 interview-uri cu plecători de la film. That’s right: 3 oameni au plecat în timpul filmului Marussia și eu m-am dus după ei în Dianei Patru să aflu de ce au plecat de la Marussia, pentru ca umanitatea să-și poată relua cursul. Ce nu fac eu pentru cultură.

– un Q&A cu regizoarea Eva Pervolovici, Margareta Nistor și cu publicul de la MȚR. Eva Pervolovici e românca care a regizat această producție care nu e româneasca (ci ruso-franceză), Margareta Nistor e subtitrarea vie care ți-a populat copilăria cu vocea ei cartoonish, iar publicul de la MȚR e unul nu foarte numeric, dar relaxat. Asta și pentru că la această vizionare nu a dat buzna în sală noua dreaptă, sau, mai potrivit, vreo grupare care urăște oamenii străzii.

Oamenii străzii? Marussia nu e despre homelessness ca fenomen, ci despre situația foarte particulară a unei femei iresponsabile și probabil dusă cu capu. Care își târăște fetița, numită Marussia, într-o situație de homelessness, prin Paris. Face asta, deși portițe de ieșire există, prin bărbați care se îndrăgostesc de această jurnalistă fashion, care-n plus se poartă și frumos cu fetița über-drăgălașă numită Marussia. Viață tihnită în Franța cu francez tandru care îți dă costume de la teatru? Viață mai luxoasă cu artist rus bogat care te duce-n Rusia? Nu și iarăși nu, preferăm umblat fără țintă prin Paris, cu trollere. Preferăm mila (finită, ca și răbdarea Marussiei) a comunității ortodoxe de acolo. Căci mama are „un plan”, ceva cu fashion, something something. Despre care nu aflăm niciodată până la capăt, decât dacă întrebăm regizoarea în Q&A.

Povestea e bazată pe una reala, ba chiar actrița care o joacă pe fetiță e aceeași cu cea din povestea reală. Fetița joacă impecabil, dar când afli că a fost pe bune, parcă nu mai e fun. Mama e jucată de o actriță, destul de sexi, și poartă aceeași leggings pe toată durata filmului, care nu se murdăresc de la homelessness. Tot așa era îmbrăcată femeia reală când a cunoscut-o regizoarea noastră, la un curs cu Nikita Mikhalkov, încă un bărbat feroce dar artistic, menit să se lase sedus de leggings eterni si sexi.

Mama reală e asta, acum e binemersi jurnalist în Rusia și vă rog să nu îi scrieți mesaje moralizatoare în franceză: https://www.facebook.com/larisa.shteynman

Dar hai sa revenim la film. E făcut cinstit, eu unul nu am ce să-i reproșez. E cu filme anxiogene ale copilului, cadre ținute bine pe un joc actoricesc okay pentru film de artă. E cu o mână de personaje jucate bine (printre care un preot metalist), dar despre care nu ni se cere să ne pese prea mult. Pentru că îți pasă de copilul ăla, aprioric. Din acest punct de vedere, filmul este terorist, ține captiv copilul, ca apoi să nu elibereze pe nimeni, nici pe tine, nici pe el. La început am crezut că vom empatiza mai mult cu copilul, că e făcut din perspectiva lui filmul. Dar cum sunt deciziile mamei cele care țin ritmul, nu prea reușește asta, decât prin artificii de care cam obosești la un moment dat. Decizile mamei – la un moment dat e clar că o dau din rău în mai rău. Motiv pentru care prietenii mei mai inteligenți au plecat pe la o treime din film.

Haideți să îi auzim pe plecătorii Marussiei, cei care au abandonat copilul rotund si frumos pentru niște beri si ceaiuri pseudomarxiste in Dianei Patru. Mi-am notat niște cuvinte în telefon, o să încerc să reconstitui ce au spus acești cetățeni, care vin din stiințele sociale și care genetic desființează tot ce e artă pentru artă.

Plecător 1, Cătălina:

„Femeia aia era neverosimilă. Nu mi-a plăcut coloana sonoră. M-am plictisit. A fost nesatisfăcător artistic”

Plecător 2, Răzvan/Nic (nu mai știu care):

„Ce să mai zic după Cătălina. Filmul nu avea ritm. Plictiseală”

Plecător 3, Nik/Răzvan:

„Cam dezlânat. Apoi nu sunt de acord să faci așa un film. Drama femeii cu copil homeless nu merită să fie estetizată. Plus, nu vedeam că suferă femeia aia. Iar filmul nu m-a livrat nici către dramă, nici către ideea de homelessness, pe care am vrut s-o înțeleg ca fenomen.”

La Q&A am pus întrebări și-am înțeles că povestea reală a Larisei e alta decât apare în film (că ar fi fost asasinat soțul ei, un politician bogat rus). În realitate a lăsat-o însărcinată un diplomat spaniol care nu a vrut să o recunoască pe Marussia, le-a gonit, și au rămas în Franța aiurea, iar Larisa nu voia în Rusia. Regizoarea a mai explicat că Larisa era donchihotistă maxim și că scopul ei era să găsească un bărbat și politician și poet, și pictor, și afacerist de succes, și fotomodel care să o iubească superb și să fie bine, să nu fie rău. Despre homelessness ca fenomen francez, ni s-a explicat că e mai simplu să primești adăpost de la stat dacă ești cu copil, decât dacă ești fără. Margareta Nistor râdea de toată faza foarte relaxat, i se păreau funny femeia și deciziile ei. Ceva frumos.

Azi o să ajung în sfârșit la The Tribe. Prietena care m-a însoțit la Marussia (și care a stat până la final – era culmea să n-o facă după ce ea m-a activat) nu vrea să vină la The Tribe pe motiv că:

Pare cam sinistruț și ăsta – sunt foarte solicitante afectiv filmele intellocool.

Așa e. După astea, trebuie să mă duc să recenzez Selfie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s