CALITATE – Festivalul de Film European – CALITATE. E și gratis, luați cât mai e.

N-am prins ziua 1 a festivalului si nici pe a 2a, păcat.

Însă sâmbăta la Elvira Popescu a fost excelentă. Am avut de ales între Studio și Elvira unde au rulat filme simultan, și-am pariat bine pe Institutul Francez. Nu știu cum a fost dincolo, dar ce-am văzut a fost calitate.

3 filme consecutive superbune, 1 fotoliu ca-n mercedes, 1 burgervan cu superburgeri, zero lei bilet de intrare, și zero regrete că nu m-a bătut soarele ca pe oamenii normali care au ales să nu se-nchidă într-o sală de cinema în această sâmbătă în care soarele a mângaiat un București care pare să fi depășit de tot sechele de tranziție. Dacă ești în centru, te afli practic în Spania, Franța și ce mai vrei în materie de civilizație europeană. Plus o demonstrație UnițiSalvăm în paralel a fost sâmbătă, pentru o cauză care acum 10 ani părea fantezie – defrișarea pădurilor. Gata paranteza, și gata sincronismul si ‘normalitatea’ – acuma că s-au desăvârșit (și fără Mihail Neamțu), hai să vedem de ce ar trebui să profiți de acest Festival de Film European cât mai ține. Sau de ce ar merita să alergi după aceste filme la Craiova și-n alte orașe de provincie, unde se va muta festivalul.

Un maraton turco-austriac am savurat: un regizor turc, un regizor austriac de origine turcă, și o regizoare austriacă cu un CV de supra-om, măritată cu un turc.

Primul film: Uzak Ihtimal sau Wrong Rosary

O poveste c-un muezin care părea că va deveni un fel de Louie (CK) variantă turkish-religioasă, mutat în Istanbul, devine o poveste de dragoste în care tandrețea ține loc și de erotism și de conflicte manifeste prea elaborate. O poveste tristă cu nițel umor foarte fin, puțină poliție turcă (nu vrei!), și cu un subtext rafinat cum n-am mai văzut în niciun scenariu. Happy-end nu s-a dat, deși parcă meritam. Imaginea tratată ca-n anii 70 pune-n valoare Istanbulul ca pe-un personaj melancolic, dozat exact cât e nevoie. Ca și dialogul personajelor-oameni, foarte la obiect. Îți rupe inima acest film, te face să înțelegi că spațiul iubirii e unul în care tăcerea și înțelegerea sunt suficiente, din moment ce-n întreg filmul răsună cel mai sincer „te iubesc”, dar pe care nu-l auzi niciodată răstit.

Al doilea: Zwischen Welten sau Între Lumi

Film de război în Afganistan, cu combat dinăla nasol și cu clash cultural.

Un super-căpitan german, omenos și bun, ce conduce un detașament de soldați nemți echipați ca-n Starcraft, și-un translator afgan tânăr cu calități umane foarte avansate, sunt puși în niște situații grele în care umanitatea și competența din ei ajunge să se lovească de limitele birocrației și de absurdul războiului. Și comandantul afganilor (pe care NATO-nemții îi, cică, ajută să-și consolideze reduta) e un superbăiat. Corectitudine germană, reguli NATO, onoare și reguli informale afgane – hilarity ensues. Toată lumea face exact ce e bine pentru conștiința fiecăruia, dar tot nu ne alegem cu Happy-end deși pe bune că meritam. Unpic de speranță rămăne, în ton cu scenariul ce este însoțit de-un political correctness evident dar nobil și empatic, nu chiar cheesy, ce funcționează. Producție fastuoasă, cu bubuituri și buget ce pot oricând rivaliza cu producții Hollywood.

Ultimul, și cel mai bun: Risse im Beton sau Crăpături în Beton

Fucking WOW. Cred că e filmul care mi-a plăcut cel mai mult anul ăsta.

Noroc că știu germană, ca să pot aprecia cât de bine e jucat acest film, printre restul de calități pe care le are. Adică știm că nu e de glumit cu cineaștii austrieci în general, și intuiam că dacă ar vrea să-și pună școala în slujba unor scenarii coerente, ar ieși capodopere. Ceea ce aici e cazul: niște imigranți turci de generație secundă și terță combină în ghetoul vienez droguri for a living, cam ca-n serialul The Wire. Avem 2 protagoniști, nu unul, povestea fiecăruia fiind perfect importantă. Personajele adiacente nu-s doar vehicule pentru scenariu, sunt portrete desenate complet și pe un realism brut. Povestea băiatului seamănă cu cea din Sweet Sixteen de Ken Loach, un puști turbo încearcă să le ducă pe toate: job, familie, gagică, hobby. Și toate se duc pe pulă. În rest nu vă mai zic. Cel mai rău îmi pare că m-am dus să îmi iau un hamburger și am ratat 20 de minute din acest film, încă un motiv să-l revăd. Nu s-a dat Happy-end, nici aici. Sunt multe locuri comune în scenariu, dar nu deranjează pentru că ritmul e superb și pentru că regia nu lasă nimic de dorit.

Mergeti la Festivalul de Film European, e bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s