NextFilmFestival, filmele premiate

E aiurea să scrii politicos despre un film comercial (cu veleități artistice inexistente) făcut de Chișu, umoristic despre o temă gravă si reală, și zeflemitor despre o selecție de scurtmetraje de artă, clar menite să te disturbe până la… (puncte de suspensie)…

… (puncte de suspensie)…plecarea din sală! Dinaia cu pas apăsat.

Deși poate că de data asta ar fi adecvat, n-am să fiu zeflemitor. Poate că cei peste zece spectatori pe care i-am văzut plecând de la etajul de sus al cinemaului studio ar fi meritat să fac o zeflemea mișto din această recenzie. Câți au mai dezertat și din sala mare, de jos, nu am văzut. Nici câți au mai plecat după plecarea mea, la începutul ultimului scurtmetraj. Poate c-a mai fost un film după, dar nu am rezistat nervos să-l aștept.

Nu judec festivalul, în primul rând pentru că nu am văzut decât filmele din această seară și poate că altele care nu au luat voturi au fost mai bune, sau nu au fost eligibile, habar n-am. Nu are cum să fie aiurea tot festivalul, deși am plecat și (cu-o seară înainte) de la horror night, de la Ciclop, unde mirosul de pipi și poziția incomodă, plus filmul de deschidere care cocheta c-un nimic intenționat, au făcut decizia mai ușoară. În al doilea rând, n-am să judec festivalul pentru că muncesc mulți oameni la el și e bine că există ceva de genul ăsta.

Duminică filmele n-au fost de genul horror, dar au fost horror. Nu neapărat proaste (și asta, unele), dar așa menite să te facă să îți dea un film prost. La modul inutil, nu ca să îți arate că lumea nu e super, ci că e super ca regizorul să te poată tortura. Parcă dinadins așa.

Ce-am văzut:

Un film românesc cu un băiat care calcă el o femeie, ceea ce cam intuiești atunci când povestește la acea petrecere că doar a asistat la asta, și te gândești că ar fi cam cheap să fie ăsta revealu, dar sinistru rău când totuși o face. Jucat ok și nu prea.

Un alt film românesc, mai simpatic, cu o fată suferindă de ceva, care la spital dă peste o tanti cu povești funny. Cu umor voluntar, la care s-a râs.

Apoi un mediu-metraj. Gizăs. Ar fi fost despre vaccine, cică, și sună civilizat când citești asta:

http://www.nextfilmfestival.ro/film/insula-vrajita-de-tine-island-enchanted-la-isla-esta-encantada-con-ustedes/

Dar de fapt e despre niște demență ridicată la rang de demență totală cu imagini neplăcute și dialog disturbing gratuit. Se folosește un limbaj vizual abstract, pe alocuri poetic, dar care duce în locuri dark construite extra-societal, plăsmuite din nimic, și inutile pentru spiritul uman. Și câteodată într-o văgăună la propriu, adică trebuie sa te uiți cum în marea aceea învolburată (valurile, cunoscute pentru efectul lor soothing, se inversează-n biciuri) își spală unul curul si ouăle, cu palma făcută căuș. Ca să nu mai zic ce ți-e dat să auzi (dialoguri în genul Harmony Korine sunt dubioase doar pe hârtie), și nu îmi dau seama dacă îți trebuie o boală psihică severă ca să apreciezi dialogul sau dacă o vei căpătă după. Un film care bașca se ia în serios, ceea ce e foarte enervant.

Apoi a urmat un film oarecum haios, cu o versiune creepy a Cinderelei. Care poate să placă. E mișto mai ales dacă apreciezi foot-fetish.

Peste acest noian de negru, un film cu plastilină, de neprivit, care se anunța o cripăciune gratuită, cu zgomote de drujbă în cap. Așa că am plecat. Mulțumesc juriului, care a transformat acel criteriu de inedit, probabil necesar ca să triezi printre sute de filme, intr-un criteriu de teribilism.

Neeeeext.

Harmony Lessons, un interview cu Pakito Le Tigre

Pakito Le Tigre este un iubitor al filmului, care face selecția la CINEȘOC. El a selecționat un film la care am vrut să mergem, dar nu am mai ajuns. Așa că facem un interview frumos cu el. Dacă l-a selecționat, e posibil să-l fi și văzut în prealabil, de aceea acest interview. Este bine ca acest interview să pară cât mai britanic. Relaxat, dar oarecum profund. Here goes:

Pakito Le Tigre, îți mulțumim pentru colaborarea cu DUTELAFILM, publicația pe internet care promovează mersul la film pe cale populistă.

Pentru că, conform Facebook, ai fost în data de miercuri 15 Aprilie, la Sala ARCUB să vezi Harmony Lessons în regia Emir Baigazin, și noi nu am fost, îți vom pune niște întrebări.

1) De ce te-ai dus la acest film? 

Nu m-am dus, am nimerit. Se întâmpla la un festival, acum aproape doi ani. Deoarece m-a impresionat, l-am selectat la CineȘoc.

2) Ce ai înțeles din acest film, ca om? 

În Kazahstan există un iad pustiu, cu câteva oi. Ca să nu mori, trebuie să fii foarte lup. Să mănânci primul. Mă rog, ca-n viață.

3) Este un film simploid sau cu pretenții, și dacă-i cu pretenții, în ce constau ele? 

Pretențiile constau în a arăta lucruri pe care omul nu vrea să le vadă.

4) Ce lucruri nu vrea omul să vadă? De ce crezi că nu vrea să le vadă? Ce putem face odată ce am văzut lucruri pe care nu vrem să le vedem?

Nu vrea să vadă lucruri care îi reamintesc că lumea nu e chiar super și că nici el, că om, nu e chiar super.
Odată ce le-am văzut și ne-am necăjit, nu putem decât să ne gândim de ce ne-am necăjit. Răspunzând la întrebarea asta poate nu reușim să facem lumea mai super, dar măcar aflăm ceva despre noi înșine.

5) Ai vrea să ți-l faci prieten pe personajul principal? De ce? 

E un tânăr care ar merita o soartă mai bună.

6) Cine e bine să meargă la acest film? Cine e bine să nu meargă?

Eu zic că e bine să meargă toată lumea. Să încerce. Dacă omu’ nu mai poate și iese din sală, asta e. În paranteză fie spus, în sălile de la noi n-o să mai fie proiectat. Nici pe net nu se găsește, că nu l-au lansat kazahii pe DVD.

7) Păi acuma eu și cu cei 4 cititori ai mei (atâția au rămas după primele recenzii + după acest interview or să se înjumătățească) vrem să vedem filmul. Cum procedăm? Nicio șansa? Când apare, totuși, pe net?

Cei interesați pot să mă contacteze. Dar să fie cu adevărat interesați.

DUTELAFILM ÎȚI ZICE CUM SĂ-L CONTACTEZI: SCRIE IN COMMENTS CĂ VREI FILMUL, LASĂ-ȚI MAILUL, ÎL VEI OBȚINE.

8) Ca whiteboy îmbuibat și cu probleme frivole de whiteboy, recomandă-mi și mie 3 filme care or să mă ajute să-mi relativizez problemele urbane de whiteboy, și care, poate, or să-mi crească o conștiință. 3 filme, atâta. 

Îți zic 3 recente:

The Salt of the Earth

Toto și surorile lui (românesc)

Heli

9) Ce mai pregătește CINEȘOC? Ai liber la reclamă, să convingi niște 4 spectatori. Eu sigur voi veni dacă pui și tu ceva vinerea.

Mi-ar fi plăcut să pun ceva vineri, chiar și joi. Doar miercuri se poate. Următorul film e cu închisoare. Bătăi în închisoare, sânge, tensiune maximă. Numai în închisoare tot filmul. Nu-i zic titlul pentru că nu l-am anunțat oficial.

Mulțumim Pakito! Multă baftă, în toate!

The Tribe2: Și totuși iubirea

Acum că acest film s-a așezat, și mi-a trecut indigestia de la el, o să recunosc că e bun. Și că are niște merite, care merg poate dincolo de alea pe care a vrut regizorul să le pună acolo, de aceea e un film tare avansat.

Urmează ceva spoilere.

Comenta cineva pe FB că de ce nu l-am văzut drept realism crud. Păi în primul rând: nu m-a lăsat scenariul… ce boarding school e ăla în care nu vezi și tu un prof (gen unul care să nu proxeneteze fete de 16 ani, către camionagii). Vezi numai la început o profă de geografie care pare adusă acolo să-ți spună: „this shit is for real – uite – suntem și pe hartă” –  și chiar și scena asta care pare gratuită e pusă acolo cu un scop – voi reveni. Apoi, pe parcusul filmului nu se sugerează prin elipsă vreo instituție, alta decât cea pe care au construit-o acești tineri oameni. O să-i numesc așa, deși condiția lor umană pare că e disputa acestui film. Așa că am scris o tâmpenie când am scris că e despre instituții totale…e despre altceva.

Nici nu cred că miza filmului este doar să arate cum trăiesc niște devianți. Personajele sunt jucate de non-profesioniști, și, într-o măsură pentru care ar trebui să-l credem pe regizor pe cuvânt, actorii trăiesc lumea pe care o portretizează. Sau cel puțin o înțeleg, că altfel n-ar putea juca la intensitatea la care joacă (actori non-profi). E lumea pe care regizorul pare că e comis să ne-o aducă în fața ochilor. Dar nu crecă se rezuma la asta. Că altfel nu ar exploata actorii amatori în halul în care-o face, supunându-i la un scenariu de asemenea intensitate, atât de elaborat. Ar alege să-i arate într-o manieră care să ne facă să-i îndrăgim, dar asta e fix ce nu vrea să facă Slaboshpytskiy. Filmele cu realism crud și cu actori amatori (Seidl face asta) țintesc un soi de reconciliere, caută și găsesc sublimul, iar cele și mai documentare merg înspre simpatie, întelegere. Și oricum ar fi, te trec prin alarmism (pe buneeee? sunt unii care trăiesc așaaa?) și prin ipocrizie (dar vai, ce putem faceee?), ambele de factură burgheză simpatică și necesară. The Tribe nu face asta, nu caută sublimul și nici simpatia. De fapt, astea nici nu-s posibile aici.

The Tribe e despre alienare totală, văzută dinăuntru. Această privire pe dinăuntru e cadoul acestui film, și cumva, dacă știi să-l primești, filmul devine mind-blowing. Sunt câteva alegeri ingenioase care facilitează asta:

1. Faptul că nu întelegi ce „spun” ăia. Lasă că e esența cinematografiei bune să funcționeze cu cât mai puțin dialog. Faptul că nu înțelegi ce spun ăia, te face complice la alienarea lor, prin faptul că te trece pe tine ca spectator prin alienarea ta proprie.

Stai acolo ca un miel și aștepți să fii edificat. Uneori se întâmplă peste 5 minute, alteori peste juma de oră. Puterea ta de spectator, care judecă, încadrează și specifică încontinuu e cu mult redusă. Practic, copiii ăia pe care altminteri i-am privi cu un ochi distant, burghez, devin șefii tăi. Ăsta e un artificiu care te bagă în poveste și te face să accepți acea lume cu forța, doar pentru a o putea decodifica, ceea ce instinctiv vrei. Bine, poți oricând pleca acasă, dar ținând cont că există acel Delta T între acțiunea de pe ecran și acțiunea deslușită, întotdeauna ai să rămâi, curiosule. Perversule 🙂

2. Imersiunea este garantată și prin faptul că descoperim Tribul prin ochii unui nou-venit. Empatie: ești adolescent, ajungi într-un loc nou, cum procedezi?

Păi cauți și tu niște scopuri lucrative, recunoaștere, amuzament, sex, iubire, împlinire, pe lângă supraviețuire. Le caută și personajul nostru surdo-mut nou-venit, la fel de naiv ca și tine, spectatorul. Dar în The Tribe, motivațiile astea elementare capată cu totul alt sens, satisfacerea lor frizând absurdul. Tradițional, substanța unui scenariu este dată de conflicte, reductibile la binoame de genul iubire vs. iubire-imposibilă, lipsă vs. lipsă-rezolvabilă-cumva, ceea ce duce la tensiune. În the Tribe tensiunea există până când este înecată treptat într-o mare de cinism. Repejor îți dai seama cum cinismul devine plot-device. Fără umor, ca-n comediile negre -> umorul ar înseamnă o recompensă pe care filmul nu vrea să ți-o dea. Te adâncești în alienare, cu personajele, până când o întrevezi drept necesară. Din acel punct, acel 69 este cel mai frumos 69 din univers, așa că bucură-te de el. De la un punct încolo toată violența nu mai înseamnă nimic, devii numb la ea, te poți socoti un spectator norocos doar prin faptul că nu e mai rău. Dacă stai să analizezi opțiunile protagonistului, o să îți dai seama că e cam singurul care recurge la opțiuni altogether, și că desfășurarea este necesarmente aia tâmpită care ne este dată să o vedem. Până aicia, un punct în plus pentru realism. Deși, fără să ne dăm seama, asistăm la construcția unui iad.

3. Finalul ăla, cu noptierele. E acel final nazist care te pune pe tine ca spectator în poziția inițială, aia în care îți vine, dar nu poți să zici: „ceea ce am văzut aici nu ar trebui să existe.”. E ca un statement al regizorului: gata, acuma poți să te întorci în civlizație, însă prețul cam ăsta este: „să îi facem pe ăștia să dispară”.

Ori faza este că ăia sunt dispăruți din start. Așa se explică tot comportamentul lor. Universul acela este așa cum este pentru că acești oameni se află în afara unui schimb emoțional sustenabil, care ne înconjoară pe noi, ceilalți. Meciul lor e pierdut, ei se află în într-un iad, unde este permis orice. Și cam asta e demonstrația filmului, tezistă și aspră: oamenii ăia sunt walking dead people, iar noi nu putem concepe alt tratament decât ăsta al aneantizării lor, pe care – ce să vezi – oricum îl aplicăm, din moment ce i-am abandonat. De-aia, prin alegerea acelui final, mi s-a părut că regizorul nu țintește să facă realism pur și artă dinasta fancy, film mut care-l fascinează pe el, vezi doamne. Ci avansează către acest statement, în esență moralizator, dar operat cu zero patetism.

Teza filmului:

Așa arată iadul pe pămănt, haideți să-l cunoaștem din interior. În el – și totuși iubirea. Nu poate înflori iubirea? Nu are rost, e cam belită. Nu mai bine îi omorâm pe locuitorii lui? Dar stai așa, cine i-a pus acolo? Hmmm…

În sprijinul acestor alegeri vine o regie dinaia supersharp, fără cusur. Imagine, ritm, detaliu, porceală de minuțiozitate. Poți pufni în râs nervos de cateva ori, depinde cât de safe te simți în sală. Adolescenți, în fond, funny stuff. Un fel de Gummo dar mai pe biznis. Ehm, nu. Chiar nu.

Apoi, da, suntem pe hartă. Mai precis într-o Ucraină în care e cam belită. Poate că de aceea niște spectatori ucrainieni au zis: gizăs, de ce arătăm noi așa ceva la străini? Aștept cu interes primul film artistic românesc cu Bruce Lee regele canalelor și băieții săi. Un sitcom gen familia Bundy, vine unul în canal și zice: hei honny, am mai adus niște ace. Ok, not funny, again. Faza e că filmul ăsta nu are umor, deloc. Nu are loc umorul, în nicio formă.

Harta pe care o arată profa la început. Tare aș fi curios să știu care au fost reacțiile lor, dar cred că asta e – noi nu contăm – deci e permis orice.

Cine are stomac puternic și n-are lucruri mai utile sau mai relaxante de făcut, să meargă la The Tribe, e un film extrem de rar.

The Tribe. Tuamne… maica domnului…

Ok, deci calm.

Terapeuta mea m-a lăsat să merg la acest film. Am nevoie de vreo 2 ani în plus de terapie ca să trec peste acest film. Deci a făcut un soi de bine. Sieși.

În sociologie, se vorbește de așa zisele instituții totale. Gen închisori, armate, mânăstiri, boarding schools, case de copii, de nebuni, la care aș adăuga teambuildingurile prelungite. În aceste instituții resursele, cât și viața captivilor, sunt reglementate total, iar puterea este concentrată mega-pervers, spre disperarea și putrefacția umană a celor care nu o au, adică cam toți.

Pentru film, asta lasă loc pentru povești epice și eroice, licăriri de umanitate, revoluții de sistem, așa și pe dincolo.

Dacă căutați speranță și măreție umană și în The Tribe, o veți găsi, dar numai pentru că:

a) e foarte mare nevoie.

b) aveți o problemă.

c) ambele.

O fi o bijuterie senzorială faptul că e singurul film pentru care nimeni n-o să descarce subtitrări, vreodată.

O fi cea mai crisp imagine, cu cadre gen Ulrich Seidl, care crecă a dat o labă cosmică când a văzut acest film, direct în sală.

O fi pe-o premiză creativă la fel de potentă precum această capodoperă, care de asemenea te lasă 4 zile ne-om, dar altfel.

O fi cu ruperi de ritm supermeșteșugite care îți dau în dinți și te împachetează ca pentru scăldat în fântâna abisului, ca să te tragă înapoi înfrigurat și oleacă mai mort pe interior, dar cumva vesel că ești.

O fi de-un cinematografic impecabil, făcut la cererea masonilor/kagebiștilor/șahiștilor/intelectualilor-de-top ucrainieni care au stat și au analizat filme premiate românești și au zis: „Chiuretajna? Eternitza jalea? Cum luăm și noi tavarăși o mie de premii așa? Facem chiuretajna superiora, dar punem violenția sinstroidița și suferinția mută. Mută la propriu.” (Ca să citez din unul din însoțitorii mei: au vrut să-i trimită la grădiniță pe români”)

Dar nu, nenică. Stai acasă. Nu e un film pentru tine.

Ca om, stai acasă. Fă o băiță caldă. Apoi privește pe geam, frumusețea din jur. Privirea molcomă a cetățeanului care tocmai a dus gunoiul la ghenă. În el șade frumosul. Mănâncă un ecler și gândește-te cum crema aia e sufletul tău, sau al lui, al lui Dumnezeu. Cum Dumnezeu poate există, te iubește și îi place și lui frișca. Mănâncă și-un ananas. Și-n el șade frumosul. Petale galbene din acel ananas, ca sufletele bune ale vecinilor tăi de la bloc, vor adia pe fruntea ta, un înger, pufff, îti va sufla prin pleată. Și totul e bine. The Tribe rulează undeva într-o sală, departe. Departe de tine. Ești safe. Ești bine. Departe de tine.

Am fost la acest film cu bunul Sasha, care de mult mă ademenește cu acest film. Îi mulțumesc pentru privilegiu. La unele scene ne-am acoperit mutrișoarele cu paltonul, ca niște fetițe, după cum bine a punctat. A mai fost târât în sală Bogdan V, față de care mi-am făcut păcate. Lui îi dedic această recenzie, în speranța să mă ierte. (Cine cunoaște Bogdan V, și cunoaște și filmul, va înțelege, poate, ce cocktail s-a produs acolo. Ceva unde cuvintele mele nu ajung, în nicio combinație)

Acum încerc să găsesc un cinematograf unde rulează Selfie, ca să scriu despre ceva plăcut. Probabil că personajele de acolo merită un final ca în The Tribe. Ceea ce nu pot spune despre stomacul meu, care a 2a oară n-ar mai suporta așa ceva/Clătitele din MȚR erau de fapt okay, nu erau stricate.

Later edit: cine caută o chestie serioasă despre film, iată:

Dă clic pentru a accesa tribe_presskit.pdf

Marussia. Cronică de mamă degenerată.

O să încerc să fiu scurt de data asta, că cică nimeni nu mai vrea să citească texte kilometrice. Nu-i ușor, căci am de parcurs pe lângă recenzie, încă 2 chestii:

– 3 interview-uri cu plecători de la film. That’s right: 3 oameni au plecat în timpul filmului Marussia și eu m-am dus după ei în Dianei Patru să aflu de ce au plecat de la Marussia, pentru ca umanitatea să-și poată relua cursul. Ce nu fac eu pentru cultură.

– un Q&A cu regizoarea Eva Pervolovici, Margareta Nistor și cu publicul de la MȚR. Eva Pervolovici e românca care a regizat această producție care nu e româneasca (ci ruso-franceză), Margareta Nistor e subtitrarea vie care ți-a populat copilăria cu vocea ei cartoonish, iar publicul de la MȚR e unul nu foarte numeric, dar relaxat. Asta și pentru că la această vizionare nu a dat buzna în sală noua dreaptă, sau, mai potrivit, vreo grupare care urăște oamenii străzii.

Oamenii străzii? Marussia nu e despre homelessness ca fenomen, ci despre situația foarte particulară a unei femei iresponsabile și probabil dusă cu capu. Care își târăște fetița, numită Marussia, într-o situație de homelessness, prin Paris. Face asta, deși portițe de ieșire există, prin bărbați care se îndrăgostesc de această jurnalistă fashion, care-n plus se poartă și frumos cu fetița über-drăgălașă numită Marussia. Viață tihnită în Franța cu francez tandru care îți dă costume de la teatru? Viață mai luxoasă cu artist rus bogat care te duce-n Rusia? Nu și iarăși nu, preferăm umblat fără țintă prin Paris, cu trollere. Preferăm mila (finită, ca și răbdarea Marussiei) a comunității ortodoxe de acolo. Căci mama are „un plan”, ceva cu fashion, something something. Despre care nu aflăm niciodată până la capăt, decât dacă întrebăm regizoarea în Q&A.

Povestea e bazată pe una reala, ba chiar actrița care o joacă pe fetiță e aceeași cu cea din povestea reală. Fetița joacă impecabil, dar când afli că a fost pe bune, parcă nu mai e fun. Mama e jucată de o actriță, destul de sexi, și poartă aceeași leggings pe toată durata filmului, care nu se murdăresc de la homelessness. Tot așa era îmbrăcată femeia reală când a cunoscut-o regizoarea noastră, la un curs cu Nikita Mikhalkov, încă un bărbat feroce dar artistic, menit să se lase sedus de leggings eterni si sexi.

Mama reală e asta, acum e binemersi jurnalist în Rusia și vă rog să nu îi scrieți mesaje moralizatoare în franceză: https://www.facebook.com/larisa.shteynman

Dar hai sa revenim la film. E făcut cinstit, eu unul nu am ce să-i reproșez. E cu filme anxiogene ale copilului, cadre ținute bine pe un joc actoricesc okay pentru film de artă. E cu o mână de personaje jucate bine (printre care un preot metalist), dar despre care nu ni se cere să ne pese prea mult. Pentru că îți pasă de copilul ăla, aprioric. Din acest punct de vedere, filmul este terorist, ține captiv copilul, ca apoi să nu elibereze pe nimeni, nici pe tine, nici pe el. La început am crezut că vom empatiza mai mult cu copilul, că e făcut din perspectiva lui filmul. Dar cum sunt deciziile mamei cele care țin ritmul, nu prea reușește asta, decât prin artificii de care cam obosești la un moment dat. Decizile mamei – la un moment dat e clar că o dau din rău în mai rău. Motiv pentru care prietenii mei mai inteligenți au plecat pe la o treime din film.

Haideți să îi auzim pe plecătorii Marussiei, cei care au abandonat copilul rotund si frumos pentru niște beri si ceaiuri pseudomarxiste in Dianei Patru. Mi-am notat niște cuvinte în telefon, o să încerc să reconstitui ce au spus acești cetățeni, care vin din stiințele sociale și care genetic desființează tot ce e artă pentru artă.

Plecător 1, Cătălina:

„Femeia aia era neverosimilă. Nu mi-a plăcut coloana sonoră. M-am plictisit. A fost nesatisfăcător artistic”

Plecător 2, Răzvan/Nic (nu mai știu care):

„Ce să mai zic după Cătălina. Filmul nu avea ritm. Plictiseală”

Plecător 3, Nik/Răzvan:

„Cam dezlânat. Apoi nu sunt de acord să faci așa un film. Drama femeii cu copil homeless nu merită să fie estetizată. Plus, nu vedeam că suferă femeia aia. Iar filmul nu m-a livrat nici către dramă, nici către ideea de homelessness, pe care am vrut s-o înțeleg ca fenomen.”

La Q&A am pus întrebări și-am înțeles că povestea reală a Larisei e alta decât apare în film (că ar fi fost asasinat soțul ei, un politician bogat rus). În realitate a lăsat-o însărcinată un diplomat spaniol care nu a vrut să o recunoască pe Marussia, le-a gonit, și au rămas în Franța aiurea, iar Larisa nu voia în Rusia. Regizoarea a mai explicat că Larisa era donchihotistă maxim și că scopul ei era să găsească un bărbat și politician și poet, și pictor, și afacerist de succes, și fotomodel care să o iubească superb și să fie bine, să nu fie rău. Despre homelessness ca fenomen francez, ni s-a explicat că e mai simplu să primești adăpost de la stat dacă ești cu copil, decât dacă ești fără. Margareta Nistor râdea de toată faza foarte relaxat, i se păreau funny femeia și deciziile ei. Ceva frumos.

Azi o să ajung în sfârșit la The Tribe. Prietena care m-a însoțit la Marussia (și care a stat până la final – era culmea să n-o facă după ce ea m-a activat) nu vrea să vină la The Tribe pe motiv că:

Pare cam sinistruț și ăsta – sunt foarte solicitante afectiv filmele intellocool.

Așa e. După astea, trebuie să mă duc să recenzez Selfie.

Filmileaks: București Non Stop

Nu prea e etic să recenzezi un film care o să apară peste niște luni, dar cred că la 50 de cititori ai mei nu încurc politica de promovare.

Am ajuns la un closed screening invitat de un coleg de la cursul de actorie film la care mă duc. Colegul e producător de film, și n-am să-i divulg numele. Genetic doldora de bani (in termeni weberieni: Das Beyzadea, categorie antiprotestantă), probabil că-ți scade utilitatea marginală cu fiecare bambuistă mononeuronală și vedetă locală penetrată (la care, săracule intelectual middle class, mai scapi o labă prin reviste) așa că omul a găsit ceva meaningful în produs filme, de ceva ani. Nu-i judec palmaresul de producător, nici gusturile, pe care nu le știu și nici nu mă interesează. Nu-mi pare vreun Rousseau al high-life-ului românesc, ceea ce ar fi cam trist dacă ar chiar i-ar reuși cuiva. Tot ce știu e că m-a invitat colegial și civilizat la film și că omul practică un mix între antreprenoriat (prin care hrănește o sumedenie de filmagii români în locul producătorilor de yachturi din alte tări) și mecenat. Mecenat: banii n-o să și-i recupereze niciodată, prin felul în care a ales să-i poziționeze în constelația descrisă mai jos.

Aparent, ai 2 opțiuni când faci lungmetraj autohton:

1) Faci film de artă, atentezi premiu internațional și finanțare de la CNC.

Vin vreo 8000 de spectatori să umple sălile românești, cele mai puține din Europa. Dar de ce așa puțini oameni? Pentru că maică-ta s-a jurat că nu mai calcă la film românesc de artă după ce i-ai zis să vadă polițist adjectiv, 432, poziția copilului sau după dealuri, fie pentru că simte cum viața ei rămasă mai puțină se scurge fără rost așteptând să se consume odată ciorba, fie că e prea bătrână și nu mai aude brici, fie pur și simplu viața reală i-a tocit apetitul pentru spleen nostalgic și pentru avorturile altora de pe vremea comunismului. Nici bunicii nu vin cu nepoțeii ca să le să explice nepoțeilor ce face domnul cu andreaua în domnișoara din baie, sau de ce e okay să nu intre domnul la închisoare după ce a călcat copilul cu mașina. Prietenii tăi care au făcut politehnica se vor duce să vadă și ei un Batman alături de nepoțelul și bunicul, și-or să se delecteze real cu toții, și-or să se bucure de efecte și de faptul că Heath Ledger face un Joker mai bun decât l-ar face Dinică incrucișat cu Albulescu dacă i-ar injura Cristi Puiu ca la emisiuni de gătit pe amândoi. Deci din biletele din România încasezi cam cât ai vinde tablouri de Matisse la casa de copii. Dar stai! Un premiu internațional te scoate la liman! Te distribuie pe afară, umpli săli in Elveția, Germania, Franța, Cehia, drepturi la televiziune, etc. Ba chiar te poți trezi cu ROI grăsun dacă costurile nu au fost mari, ai avut finanțare și știi să bați festivaluri multe. Aproape că merită să faci film de autor, însă e cu risc și cu profit mic, poate câteva zeci mii, o sută maxim.

2) Vrei să pierzi la sigur mulți bani. Și ții cont de faptul ca filmul e entertainment, în primul rând.

Adică spectatorul, chiar nefiind orc, nu vrea tot timpul să fie delectat intelectual, sau să vadă suferința lumii, sau să judece coerența stilistică a unui regizor de artist. Vrea să privească (fără să gândească), să se amuze, să râdă, sau să empatizeze cu oameni la fel ca el, sau să vadă ceva inedit, să se deconecteze. Elvețianul educat căruia i s-a urât cu binele vede probabil o formă de entertainment (pe filonul: inedit) în agerimea săracă&splendidă (dar vie) a românului care luptă cu sistemul, cu viața, și cu neantul interior. Ceea ce e foarte frumos. Și probabil că de aceea 432 a umplut mai multe săli în Zurich decât a făcut-o Batman. Cadrele lungi cu discuții grave în jurul unei mese nu sunt însă entertainmnent pentru toată lumea. De aceea, atunci când faci un film care nu e de autor și care nu se califică pentru premii, e necesar să privești proiectul ca pe un exercițiu de marketing și de finance:Pentru cine e entertainment, ce segment de populație? Cat îmi însumează ăștia? Cum fac să-i duc la cinema? (aici intră garnitura de vedete și toată acțiunea de promovare, cât și vocea câtorva săraci de critici). Câți bani scot dacă îmi cumpără bilet minus costul de producție Y și costul de promovare X, toate modelate cu concepte de corporate finance precum time value of money, cash flows discontate și alte chestii precise printre speculații de genul cât la sută din scaune umplem. Dacă ești la Hollywood, probabil că răspunsurile la întrebările astea se lasă cu niste excel-uri foarte sexy. Din care rezultă că un film poate să merite sau nu să îl produci. E suficient să te uiți pe Wikipedia la 100 de filme random de la Hollywoood, la încasări și la cheltuieli, să vezi ce plajă enormă de ROI există.

Well, în România, un asemenea excel nu arată bine, pentru că nu avem spectatori destui. Un film autohton, pentru publicul autohton, care nu beneficiaza de jokerul transfrontalier, multifestivalier și snobier numit PREMIU, e limitat la numărul de spectatori disponibili în România. Care spune că un film bun comercial are voie să coste maxim 100.000 de euro ca să faci ceva profit cu el, să ai o minimă șansă. Film care oricum va polariza, nu o sa aducă toată populația la film. Poate să îți iasă un film ca Filantropica, care dacă ar ieși azi, poate că ar încasa bani mulți și fără premii. Dar asta e rar. Restul e rețetă, dar care nu întotdeauna funcționează. Poate să fie o rețetă inedită gen Love Building care a costat puțin, unde regizoarea a vrut să facă film de public, și unde resurse de multe feluri au fost gratis: actorii au fost de la școala de film (pe care o urmez și eu acum), banii dați de elevii de acolo au fost folosiți în film, cât si multe ale resurse au fost obținute pe principii solidare. Dacă filmul a avut succes, a făcut-o tocmai pentru că s-a vrut un film de public. În sală țin minte că spectatorii se bucurau real, vedeai reacții de empatie, râsete și emoții. Mie, ca snob cu bășini în cap, mi s-au părut trăiri simploide, și nu mi-a plăcut așa încât să mă bucure plenar. Dar ăla e filmul comercial, ar trebui să bucure oameni cât mai mulți. Și ar trebui să încaseze, ca să se susțină. Fără ca un film să se susțină, conform ideologiei neoliberale (care îți place și ție; n-ai încotro), acel film nu ar trebui să existe, decât dacă statul are ceva de zis în asta. Statul, adică  CNC, adică corupție, standardele estetice ale unei anume minorități, prietenii, blah blah, și ies finanțări tot pentru filme de artă ca totul să fie safe.

Deci revenind la București Non Stop. E un film care conform doctrinei neoliberale nu ar trebui să existe. Se vrea un film de public, nu cred că va lua vreun premiu, n-a luat bani publici, a costat atât de mult că nu o să facă profit. A costat mult, deși cică jumate din el e făcut pe aceleași principii solidare descrise mai sus. Nu pot eu să judec dacă ar trebui să existe acest film, dar ce să vezi. El există binemersi. Și eu sunt primul care poate să scrie despre el. Asta deși nu e etic că scriu, mai ales că am intârziat 15 minute din el, luându-mi KFC cu cola pe care am dat-o pe jos în sală ca un țărănoi insalbru.

Măcar nu am să-l spoilăresc, ca să vă duceți să-l vedeți.

E un fel de Night on Earth, dar care în loc de taxi și șofer, e cu un nene de la chioșc cu chioșcul său deschis non-stop, hence titlul la film. Nu zic cum e nenea ăla, dar e un personaj aparte. Pe alocuri îngroșat cam tare. Ca mai toate personajele din film, că de-aia e film comercial. Din care unele personaje sunt jucate bine. De către niște actori care sunt dintre cei mai buni actori români la ora actuală. Nu o să îi dezvălui pentru că o să-i promoveze abundent, sper. Din acest punct de vedere, este o porceală de distribuție, ceea ce o să umple sălile. E porceală dinaia în care nu apucă toți să joace să te lase pe spate, dar apar, și apar bine.

Sunt câteva povesti paralele (nu zic câte) care se întrepătrund la chioșc. Acolo e cam jumate din acțiune, restul e pe drum, prin apartamente, printre blocuri, pe străzi. Noaptea. În București. Care se simte foarte București, ceea ce pentru film e esențial. Dacă se fac filme cu negri care fumează iarbă, ele se fac, ghici pentru cine? Pentru negri care fumează multă iarbă. Iz Friiiiday, we gon’ smoke alotta weed yooo. Care se simt validați, înțeleși și oarecum bine văzând cum filmul le conține stilul și viața. Românul are nevoie de asta, de genul ăla de validare, și asta e bine. Iar București Non-Stop bagă bucurești la greu: vorbit, îmbrăcat, certat, poveștile, cinismul, nesimțirea, umorul, totu e la locu lui, men. Deși e și cu dinăștia, nu e un film pentru baețasi si fetițe, să ne întelegem. E tot pentru oameni care merg la birou, dar care au copilărit pe lângă un non stop dinăsta, au stat și au ascultat povești ce le inspiră pe astea din film. Acțiunile nu conțin cine știe ce deznodământ catarctic, dar sunt construite cinstit și nu plictisesc enorm. Dialogul e miza filmului. Care câteodată e cam abundent când n-ar trebui să fie, dar și mai nasol: din autentic dă adesea în îngroșare. Ceea ce la publicul larg poate să nu deranjeze, dar pe mine m-a scos din stare.

Scenariul conține (aici o să fac spoiler) o poveste cu bătrâni bine pusă în scenă, care m-a făcut să înteleg ce înseamnă pentru bătrănii actuali o viață trăită în România, ce înseamnă să rămâi tu cu tine, cu un bilanț al unei vieți într-un apartament de bloc, la 80 de ani. Asta reușește cu impact, tocmai pentru că avem celălalte povești, care schimbă ritmul prin contrast. Povești cu combinații, bani, curve, și băieți, amoruri cu suspans, element rasial, compasiune și supraviețuire, și alte chestii FUBU (for us by us). Este FUBU de bună intenție, e cu simpatie și nu cu condescendență, ăsta e meritul acestui scenariu mediocru. Oricum, actorii buni ar fi salvat orice scenariu, aș fi putut să-l scriu și eu, că era okay boss. L-a scris Dan Chișu, cică, care a și regizat.

Astea fiind zise, poate fi ceva între un New York I love you si Night on earth, autohton. Crecă dacă ești străin merge să înțelegi niște chestii despre București, sau ca Clujean să zici că-s niște mitici miticii, ceea ce o reacție. Nu e un film de artă, nu e de văzut singur, ci cu colegii sau la bulăneală cu fata. Poți să și fumezi ceva înainte, ceea ce eu nu am făcut, dar nu cred că îți strică filmul. Decât la partea cu bătrânii. Cănd o să înțelegi cum o să ajungi neputincios într-un prezent sumbru, singur așteptând moartea, cu un trecut de nestrămutat. În rest, e de râs.

LATER EDIT: văd că filmul există deja pe cinemagia. Deci degeaba am scris asa secretos. Zice și cât a costat. Șase fucking sute de mii. De euro.

http://www.cinemagia.ro/stiri/dan-chisu-a-terminat-filmarile-la-bucuresti-nonstop-23729/

Aliyah Dada

Îți plac evreii? Dacă ajungi la filmul ăsta ar fi bine să-ți placă, pentru că 120 minute o să-i tot vezi.

Aliyah înseamnă gestul zionist de a veni din diasporă și de a coloniza pământul israelian.

Dada e un curent artistic, care nu e pe placul inginerilor și care nu are ce căuta în titlul acestui film.

Eu am ajuns din greșeală: mă mobilizase un amic să vedem The Tribe la 4 jumate la Union. Doar că nicăieri n-a specificat mâine la 4 jumate și nu m-am gândit să-l întreb în ce zi. Așa că am ajuns mai devreme cu 24 ore. Domnii de la intrare – o faună simpatică demnă de Casa Scriitorilor – îmi apreciază punctualitatea și îmi spun că începe un alt film la 5, un documentar românesc. În așteptare mai este o domnișoară cu portjartiere, pare un spectator inteligent. Decid că e un film bun. Deși, sincer, acustic n-am înțeles prea bine titlul citat de un domn bărbos și vag metafizic (pare boss-ul așezământului, probabil e faimos), ba chiar am deslușit ceva cu “Allah” în loc de “Aliyah”. Sala se umple treptat cu 11 spectatori, din care șase trecuți de 60 ani. În așteptarea filmului, decid să deschid acest blog – megalomania îmi spune că va fi cel mai bun blog care să îi ducă pe oameni la cinema, să umple sălile astea goale.

Mie îmi plac evreii.

Am fost în Israel și am înțeles că evreii sunt o specie dotată cu mult umor, inteligență și vitalitate. Asta atunci când nu sunt pissed off că totul este foarte scump în Israel sau dornici să te manipuleze să nu împrăștii zvonuri cum că ar persecuta arabi. Apoi îmi place accentul lor, atât în română, cât și în engleză. Mi se pare amuzant, dar și înțelept. Așa că două ore de talking heads cu evrei cu accent mișto sunt binevenite pentru mine, m-au făcut să mă simt ca-n vacanță.

N-o să spoilăresc masiv filmul, deși spoilărit el se vrea a fi, pentru că nu e un film. E o lecție de istorie. O lecție de istorie despre patimile evreilor români, ce se întinde peste aproximativ 100 ani.

Nu găsești în film vreo structură dramatică spectaculoasă, happy end sau ceva care să semene a suspans, așa cum mai vezi în documentare precum [insert exemple ca și cum ai avea o cultură cinematografică]. Un fir roșu există: el este despre greutăți, persecuție și provocări atipice, cu momente de respiro desemnate de milestones ale succesului evreiesc. Succes care se raportează la:

1) tentativa de a avea o țară

2) tentativa de a o și popula (fără a fi linșat în încercarea de a fugi din România, cu vaporul),

3) tentativa de a nu fi linșat nasol în România, prin mâna legionarilor și a orcilor care au văzut o treaba cool într-o propagandă deloc subtilă.

Unele succese sunt rezultatul unei bune organizări evreiești, altele par o mână de ajutor din partea hazardului istoric. Drept astfel de hazard este înfățișat comunismul și instaurarea sa, din care autoarea filmului vrea să sondeze tot felul de paradoxuri și întâmplări anecdotice versus cauza evreiească. Astfel, Ana Pauker rulează, ce pula ei! Până când nu mai rulează… În partea aia, filmul devine captivant ca poveste, nu se rezumă la înfățișarea repetitivă a ororilor și greutăților sistematice, înfățișare ce pare unica miză a filmului. Interesant și începutul, când aflăm tot felul de chestii demne de trivia despre cât de românesc (mai precis: moldovenesc) este Israelul de fapt. Hora, mămăliga, țoalele sunt chestii moldovenești aduse din 1882 încoace. Astfel, tech start-up-urile alea șmechere din Tel Aviv au la bază material uman din Moinești, Focșani, Galați și Bacău. Evreii români care au colonizat ceea ce azi se cheamă Israel erau cei mai cool, ceea ce ar putea mângâia până și orgoliul lui Papahagi sau Neamțu (pe care nu i-am vazut în sală).

Mi-ar fi plăcut ca filmul să trateze acele figuri precum Ana Pauker, Eliazar Rokah, Carol Buium sau chiar și pe Antonescu mai ca pe personaje, să le înțeleg mai bine motivațiile și deciziile, pentru că părea că e cărniță acolo, controversă și tensiune. Dar nu e timp de asta în 120 minute, filmul de te ia pe sus într-o cursă în care trebuie să parcurgi fucking toată istoria, în care ți se servesc maraton și faptele, dar și felul în care ai de interiorizat și de digerat informația. Oricum nu ai ce să simți altceva decât: cumplit, sinistru, greu, nasol. Pentru că alea-s faptele. Nu e nevoie de vocea afectată a naratoarei să vină să îngroașe asta – ororile și greutățile sunt în plain view – odată disecat stomacul (ceea ce face cu un bisturiu precis – faptele sunt fapte), e clar cât e de groasă. Însă autoarea alege să se joace foarte demonstrativ cu mațele din interior, ca medicul moralizator care vrea să-ți arate: ia uite ficatul tău… praf… și plămânii, varză. Da, românii au facut asta, now watch and listen. Ținând cont că probabil 90% din populația României nu știe nimic despre pogromul de la Iași, sau nu-și închipuie așa ceva posibil, sau pe oameni îi doare la bască, e necesară o abordare in your face. Chiar dacă pare că întreg raportul dintre români și evrei se lasă redus la acest punct culminant, care este pogromul de la Iași.

Stilistic, filmul nu e vreo șmecherie, zici că e făcut de o profă de desen de clasa a 8-a, include colaje de poze, clipuri vechi și voice over moralizator. Ceva care să rupă monotonia filmului (în pofida unei abundențe de materiale, fotografii, fapte, filmul e destul de monocromatic emoțional), sunt câteva momente puternice și înduioșătoare ale intervievaților talking heads. E cu jale, dar e și cu distanțare și cu umor și pe alocuri și cu iertare. Talking heads au niște povești și au trecut prin niște chestii razna în viață și-s genul ăla de evrei mișto, pe care ai vrea să îi ai rude. Și cam asta e savuros la film, să-i asculți pe ei. Altfel, nu e nimic savuros să afli că după ce că umanitatea e în căcat oricum, bunicii tăi încuiați la cap au pus și ei de un mic holocaust.

Filmul se deschide cu namedropping de Tristan Tzara și se închide tot cu el și nu am înțeles de ce. Poate ca să dea un titlu Dada filmului? Spre final, parcă se încearcă o iertare, o împăcare, dar care sună forțat.

Oricum ar fi, dacă ești student la istorie, e must-see, în sensul că poți economisi mai mult timp decât din citit rezumate pe Wikipedia. Dacă ești om normal, e educativ să te duci, dar nu e pentru popcorn și nici pentru bulăneală. Dacă ești orc sau anti-semit, nu e pentru tine. Dacă ești Mihail Neamțu, hail acasă.